Lucian Avramescu: Confesiunile unui mut. De ce ţipă un copil când se naşte

Astăzi, când tocmai mă autorăstălmăceam, cântărind nu cu dreaptă judecată, ci cu mânie, multele pe care le-am trăit, am fost întrebat de ce țipă, la naștere, copilul?

Ce ai vrea să facă? Să cânte la vioară, aducând o laudă muzicală lumii în care i-a fost dat să vină?

Țipi când te sperie ceva! Poate că lumea în care venim ne înspăimântă și țipătul este o formă de a chema pe cineva în ajutor. Pe mama, eventual, care oricum te liniștește încercând să-ți vâre sânul în gură. Iată, lumea e bună, fiule, ca laptele care iese din trupul și sufletul meu.

Distribuie prietenilor

Sau poate că țipi știind că vei muri. Începem să murim în secunda primă în care ne naștem. Moartea sperie, iar cei care se laudă că o întâmpină cu detașare, mint.

Eu am țipat bănuind poate că voi rămâne mut, exact atunci când se vor coace în pomul vieții mele cuvintele, multele, aromatele și care, glăsuite, vor începe să dea rod plin, bucurând nu doar orgolioasa mea măiestrie, ci și pofta de a le gusta a altora.

Când marele Goethe a murit, ultimele lui cuvinte au fost – ”Mai multă lumină!”. Ei bine, nici azi, după atâta amar de vreme de la stingerea titanului din Weimar, filosofii nu s-au pus de acord dacă autorul ”Suferințelor tânărului Werther” constata că intră într-o lume cu mai multă lumină, strălucitoare, orbitoare, în comparație cu cea din care pleca, sau, îngrozit de bezna de acolo, cerea, cu ultima răsuflare, să i se aducă ”Mai multă lumină!”?

Eu l-am iubit pe Goethe nu pentru Faust, pe care, când l-am citit prima oară, nu l-am prea gustat, ci pentru că un scriitor atât de uscat, a fost mereu îndrăgostit, iubirea de femeie fiind după opinia mea cea care aduce artă, muzică, pictură de geniu lumii și, ultima, dar nu cea pe urmă însușire generatoare, poezie. Cu două săptămâni înainte de a muri, el ceruse de nevastă o splendidă adolescentă pe care tocmai o cunoscuse. E o mare cinste pentru familia noastră, i-a spus, refuzându-l, mama miresei prezumtive, dar parcă diferența de vârstă e prea mare. Incapabil să priceapă ideea de bătrânețe, Goethe a trăit fiecare zi a vieții lui ca și când atunci începea.

Cineva mi-a trimis astăzi un fel de fabulă cu o sută de broaşte care au intrat în competiţie. Miza era uriașă – care va ajunge prima pe vârful ameţitor al unui turn. Ca la orice competiție, s-au bulucit pe margini chibiți, spectatori, gură cască. Cei mai mulți, vorbind cu glas tare, au zis că broaștele sunt inconștiente dacă-și imaginează că pot ajunge vreodată pe acea culme. E imposibil! – decreta unul. Broasca nu are nici dotările, nici antrenamentul unui cățărător, completa al doilea. Pierdem timpul, a spus un altul, fiindcă nu se va întâmpla nimic. Ei bine, auzind discuțiile mai mult decât descurajante și realizând că oamenii ăia au dreptate, 99 dintre competitoare s-au dat bătute din start. Dar cea rămasă în competiție, singura, a urcat pereții turnului și a ajuns în vârf.

Ce forță formidabilă a făcut-o să nu se dea bătută? Ei bine, respectiva broască era surdă, și neauzind clevetirile de pe margini, nimic n-a putut-o descuraja.

Am răspuns celui care mi-a trimis, pe internet, povestea celor o sută de broaște, amintindu-mi o alta, tot cu broaște. Două au căzut, nu se știe prin ce întâmplare nefericită, într-un borcan cu lapte, care nu era plin. Încercările lor de a sări peste marginile vasului care erau prea sus au dat de fiecare dată greș. Una din ele a spus că nu are niciun rost să se mai zbată atâta, este imposibil să mai iasă, tot va pieri, așa că s-a lăsat la fundul borcanului, unde a murit înecată. Cealaltă a continuat să dea din picioare, rotindu-se și iar rotindu-se în jurul borcanului cu lapte, puterile o părăseau, dar ea a tot nădăjduit că va ieși cumva din capcana acelui vas. Broasca a simțit la un moment dat ceva tare sub picioarele care abia mai puteau înota. Ei bine, ca în putineiul în care fac țărăncile unt din lapte, zbaterea ei a făcut să se închege o bucată tare de unt pe care s-a suit și de pe el a făcut un salt afară.

Fiecare poveste are alt tâlc. Prima e legată de avantajul de a nu auzi. Lipsa auzului (el exitând, a descurajat mulțimea de luptătoare) a avantajat-o pe cea văduvită de acest dar minunat. Deci o infirmitate poate fi convertită în armă de luptă. A doua înseamnă să nu te dai învins, să cauți mereu o soluție de supraviețuire, fie şi dacă pare imposibilă.

De ce înșir toate astea în cartea mea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, la care scriu zilnic și public doar o treime din ce scriu? Nu știu. Poate pentru a-mi simți alături prietenii și a-mi identifica dușmanii. O distinsă doamnă îmi comentează acru ultima postare din carte, cea în care ironizez o pățanie din studenție, întrebând ce au găsit unii la acest anonim. Firește că m-au uns pe suflet postările celor care mă apărau, ceea ce nu m-a împiedicat să-i dau politicos dreptate corespondentei, scriindu-i că nici eu nu mă suport, că are dreptate să nu mă înghită cu toate că era evident că nu știe nimic despre mine. Dacă știa, îmi afla cusururi temeinice și mă putea bate cu pietrele argumentelor. Așa…

Da, sunt un mut care înoată, dă din picioarele cuvintelor spre a pune sub tălpi o carte de confesiuni care nu vreau să fie dureroasă. Poate ultima. Bună seara!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva