Daum, căzut din lună! De unde-s căzuți fotbaliștii români?!

Fotbaliștii români, din ditamai Naționala, recoltați din ciupercăriile faimoase ale lumii, după ce au fost cumpărați ieftin din ciupercăria gazoanelor de acasă, au reușit aseară să ne facă – a câta oară?! – de râsul curcilor. Daum, antrenorul neamț – nu știu ce antrenează amețitul ăsta! – pare, scrie un coleg, căzut din lună. Așa îmi pare și mie. Cu o privire apoasă, în care nu citești nimic, fiindcă nu-i nimic scris în ea, neamțul, cules de marele mic al Federației Române, unul pe care habar n-am cum îl cheamă, dar știu că a fost un fel de consilier al lui Băsescu, mobilează cu o imobilitate constantă marginea gazonului. Pentru treaba asta ia 60 000 de euro lunar, bașca alte avantaje care aureolează reumatismul lui de fost jucător neamț. Nu-mi place Daum decât dacă-l compar cu Pițurcă. Comparându-l însă cu rigorile statutului de inteligență cerut la cârma unei echipe reprezentative, cade grămadă la toate rubricile. ”Au fost mai buni polonezii!”, a grăit el, punând o sentință și trăgând cu creta lui moșmondită o linie sub durerea înfrângerii. Nu-mi place Daum nu fiincă-i neamț – mie îmi plac nemții, am și niște nepoți acolo de la o verișoară măritată cu un neamț român și trăiesc în Germania – ci pentru că-mi pare depășit de tot și toate. O fi fost el mare fotbalist, dar scoverga rămasă din gloria de atunci dezarmează orice elan și asasinează din start orice speranță. Asta despre ”selecționer”. Despre fotbaliști e mai grav. Unii joacă, înțeleg, pe tușa unor echipe care i-au cumpărat pentru a-i califica rezerve. Vreo doi, mai răsăriți, ar face treabă dar n-au cui pasa pe iarbă. Singurul vizibil e stegulețul din colț. Cu el ar putea combina. Elanul care ar trebui să bage cărbuni în făptura lor amorțită lipsește. Poate că responsabil cu elanul ar trebui să fie selecționerul. El, comandantul oștirii ar trebui să semene foc în nefericitele făpturi de gumilastic ale stadionului. Dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu dă!
Un al treilea ingredient al dezastrului a fost publicul nostru, zice-se, cu un termen generic, giuleștean. Că intrigile interne se țin după suporteri oriunde s-ar găsi, la Paris sau în Pocreaca, tot ”Mu… Steaua!” sau ”Mu… Dinamo!” vei citi pe marile pancarte scoase de sub jiletci, sau ”Rapidul vă f… pe toți!” O gâlceavă care ține de arheologia noastră fotbalistică puțină, urmărește sufletul chinuit al suporterului, îi perpelește somnul și-l face agresiv, vulgar, insuportabil. Noroc cu suporterii polonezi care, ca și englezii sau ungurii, au dovedit la Bucureti că nu-s Pani, ci ghiolbani.
Meciul de aseară a pus punct nu doar calificării noastre la Mondialul moscovit, ci unui joc aducător de lumină pe străzile și ulițele noastre întunecate. Ce merge în România ca să meargă fotbalul? – mă întrebă doctorul Petcu, prietenul meu din Pantalimon și nu așteaptă răspunsul fiindcă și-l dă singur. Da, nimic nu merge. Neamțul Daum, lăudăros când a venit de parcă era un politician român în campanie, promitea tot.Vom ataca și când dormim! Vom ataca și când ne apărăm! Atacul e arma noastră! Naționala, sub mine, va fi continuu în asalt! Aseară ați amorțit în bocanci și tu, ca selecționer și românașii tăi pe care, nu știu de unde dracu i-ai cules, dar țurloaiele lor nu s-au înțeles în nicio limbă. Poți face din Dacia, Mercedes? Uneori, da. Deocamdată, pe tusă moțăia un Trabant ruginit, iar pe gazon își arătau din belșug neputința câteva numere de tricou vopsite pentru a masca bujiile gripate prematur. Nu li se dau bani destui!, spune cineva. Li se dau prea mulți. Ceea ce ar trebui să primească ar fi câte un șut în dos și să revină, antrenor și selecționată, când îi voi chema eu.