Să atingi unduirea sufletului cu strigătul unui vers este ca şi cum înveţi să păşeşti printre aripi de îngeri. Eşti uimit de şederea lor cuminte în tresărirea unui zbor tăcut ca un albastru de Voroneţ şi ai vrea să te închini la atingerea lor pentru că sunt vii precum icoanele din suflet.

Poetul mă învaţă să aflu înlăuntrul meu versul pe care nu m-a strigat nimeni. Mă descoperă şi mă acoperă cu uimire sau extaz pentru că nu m-a mai lăudat de o veşnicie. Îmi arată că pot face îngerii să înflorească şi că într-un amor nebun, fără combinezon şi brăţară, îmi pot duce viaţa sub o cale ferată pentru că şi acolo, literele cântă, uneori.

Mă simt apărată prin vers, îmi cresc aripi de înger sau sunt privită în cea mai nudă ipostază a facerii mele. Până şi substantivele sunt feminizate, uneori, prea tinere pentru gustul poetului învingător prin furtuni de zăpadă.

Am primit volumul de poeme într-o zi de toamnă împrimăvărată, deodată chemată fiind pe numele meu de vers când am auzit simfonia salcâmilor înnebuniţi de chiar iubire. L-am citit pe vremea când anul se retrăgea în genunchi şi fericită că urmează un altul cu trei primăveri. Abia trecuse Crăciunul. Şi Doamne, ce frumos e de Crăciun câteodată…Era o vineri, când îngerii se dau împrumut să-l scape pe vânătorul care s-a-mpuşcat. Şi-n timpul acesta, ce face poetul? Se închină la numele Andreea şi, călcând printr-un prăfai de zăpadă, îmi spune: păzea, femeie, din calea cuvintelor mele. Pentru o clipă, nu-şi mai aduce aminte că-mi este mânerul de cuţit sau acel colet din pricina căruia trăiesc o dragoste mare. Iată-mă, cea mai iubită dintre femei, pe care mă scrie şi-mi pune şi inimă din nou. Oare a alergat mult după inima mea? Nu lui, ci mie, sufletu-mi în două desface pentru că aseară, lovit de soartă şi de nevastă, repede, lacrima mea ca un izvor sărat mi l-a mângâiat cu buzele şi-n acelaşi timp, mi-a alintat sufletul pe genunchi. Am adormit. Când m-am trezit, mi-a spus că, între timp, au înflorit salcâmii. Era ca o rugăciune în zori, prefaţă la un vis aproape erotic, iar noi de dam unul altuia lumină sub acelaşi acoperiş.

Viaţa, în fond, merită trăită căci, eu, femeia strigată pe numele meu de vers, sunt regina culcuşită în strofe, ghemuită la pieptul poetului ca să-mi respire rimele. Şi-aş vrea să mă respire toată căci, fără elegiul său m-aş trece.

Bună dimineaţa, ştiu că nu dormi nici tu pentru că ne tot căutăm, până noaptea, când se face ziuă pe buzele noastre.

Sunt femeia iubită ca un cer fără nori, regăsită în doar trei secunde dintr-un zâmbet pentru care semnul infinutului aprinde o candelă în sfânta noapte a Învierii.

Femei şi bărbaţi, haideţi să străbatem calea de la Bucureşti la Sângeru, chiar şi pe jos. Pe drum, de ni se face sete, ne vom opri un timp să citim din poemele strânse în volumul „Să strigi femeia pe nunele ei de vers”, semnat de Lucian Avramescu. Ne va fi spiritul mai luminat şi vom uita sărăcia în care suntem condamnaţi să trăim pentru că ne hrăneşte, Poezia. Credeţi-mă pentru că sunt femeia în care a fost descoperit un înger. Secretul meu?…N-am să-l dezleg vreodată, e tot ce am. Dar până şi Poezia e femeia cu nume de vers.

Piteşti, 9 ianuarie 2015

(Eu, Lucian Avramescu, găsindu-mă evocat cu candori scrise și nescrise în acest text primit de la Pitești, rog anonima autoare să se arate, măcar atunci când, dând curs invitației unor prieteni voi veni acolo în zile de Mărțișor. L-am citit cu surpriza de a-l găsi scris, în mare măsură, din extrase de vers ce-mi aparțin, dar cu liantul inegalabil din candori al cernelii sufletului autoarei. )