Doi danezi la Sângeru

Un tânăr din Urlați, care și-a găsit vocația turismului european pe bicicletă, vine uneori la Sângeru, cu grupuri eterogene de cetățeni ai continentului, uniți de exercițiul de a înainta dând din pedale. Acum un an a venit cu o ceată de bicicliști în care se găsea și o negresă franțuzoaică extrem de guralivă. A sosit prima și a plecat, de la Muzeul Pietrei, ultima. I-am tratat, ca de obicei, cu o palincă veche făcută din prunii bătrâni care au scăpat ca prin minune de drujbele consătenilor care nu au niciodată lemne, dar le găsesc ușor pe terenurile moștenite de mine și care chelesc fără ca eu să am vreo atingere cu această meserie a tunsului de păduri și livezi. Bunicul făcea țuică de prună. Am, ca probă, și o diploma din 1933 pe care scrie că Victor Avramescu a luat premiul întâi pe țară pentru țuica lui din prună grasă românească. Pe o masă de piatră, rotundă, din curte, își trata mereu musafirii, așa cum făcea și tata, care moștenise obiceiul de a nu lăsa pe cineva să plece din curtea lui fără să ciocnească un pahar. Mircea, tânărul din Urlați care pedalează în fruntea convoaielor lui europene, știe că la Muzeul Pietrei intrarea e gratis, iar palinca dă un elan mai departe drumeților, venind și ea ca un dar al casei. Ieri a adus câțiva bucureșteni și doi danezi, soț și soție, toți uzi de nădușeala drumului pe caniculă. M-a atras perechea daneză, de o vârstă mijlocie, ambii moștenind natural talentul de a râde luminos. Le-am povestit cum e cu pietrele cioplite de țărani, s-au oprit un timp la crucile vechi de câteva sute de ani, recoltate dintr-un mal unde fuseseră aruncate, fiindcă în cimitire și-a făcut loc o construcție bizară din gresie și faianță, iar marmora monumentului nou nu mai suportă vecinătatea pietrei medievale, neconcordantă cu o răstignire pe principii promovate de internet. Le-am povestit de ce-s duble unele cruci, brațul uneia continuând prin brațul celeilalte. Sunt monumente funerare de familie, în care cei doi merg în lumea de apoi ținându-se de mână, în eternitate, prin brațul crucii. Dar extrem de interesați au fost ajungând lângă tronul din piatră al Reginei Maria, copie făcută cu pietrarii din zona mea după originalul de la Balcic, de pe malul mării. M-am gândit că venind din țara lui Hamlet, nefericitul prinț, au o aplecare către poveștile cu regi și regine. Și le-am tot povestit, atâtea câte știam, despre Regina care, ca soție a Întregitorului de țară, a fost la rândul ei un personaj formidabil. A făcut vreo șase copii, am spus eu râzând, nefiind cert că la plămădirea lor a contribuit întotdeauna și Regele, prins în războaie și uitând uneori de nevoile sufletești ale frumoasei Regine. Vin aici perechi de miri, iar miresele se pozează musai pe tronul Mariei, nu atât pentru a ajunge regine, ci pentru a avea spor la copii. Ei bine, daneza biciclistă atât a așteptat: i-a comandat soțului s-o imortalizeze din toate unghiurile fotografice pe piatra din calcar identică celei din Balcic. Mi-a spus că are doi copii măricei, dar ar mai face încă patru, ca Regina României Mari, dar nu e convinsă că-i mai ies. Din acest motiv a aspirat, corporal, căldura pietrei de Sângeru. La urmă și-a obligat soțul să-i facă o poză și cu mine, cu toată împotrivirea mea rușinată că-i paradesc imaginea. Oboseala de la venire s-a schimbat, poate și prin păhărelul de palincă veche, de 54 de grade, într-o bună dispoziție care sper să le rămână nevătămată până-n Danemarca. Au plecat spre Mierea de Buzău, sat pe care, mărturisesc jenat, nu l-am văzut, dar știu că bunica mea de tată, Maria Avramescu, era de acolo. I-am urmărit din poartă, urcând spre Buda, pe bicicletele lor ca niște libelule care înoată în țărâna drumului, avântați într-o călătorie care nu se mai poartă și aduce un afront limuzinei. Cam opt kilometric aveau de trecut prin pădure, pe un drum forestier care miroase frumos a fag.

M-am tot gândit de ce, regaliști și neregaliști, mulți din vizitatorii mei feminini adoră legendele generoase legate de procreație. E un paradox fiindcă Europa, nu numai pe partea României, e în criză de natalitate. Daneza venită în satul meu avea doi copii. Multe din țara ei n-au deloc. Și atunci? Trăim în basm, iar legenda ține de urât realității și-o înlocuiește.