Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Două minute împreună, de Anul Nou

 

Melancolia este parte integrantă a sărbătorilor de iarnă. Fericiți sau nefericiți, oamenii trăiesc acest sentiment specific lunii decembrie. Ba chiar ea, melancolia, ar putea îmbrăca două forme, doar în acest sezon. Una pozitivă, melodios romantică, cu iz de feerie, cealaltă apăsătoare, greu de suportat de cei singuri, lipsiți de sufletul pereche, de tot ce aduce bucurie în această perioadă.

Pe Aurelia o încercau ambele stări melancolice. Deși petrecuse Crăciunul cu el, apoi cu familia, ceva neliniște se cuibărea în sufletul ei. Simțea o tristețe apăsătoare care nu-și avea locul, care nu se lăsa dusă, oricât s-ar fi străduit. Își dorea să nu transmită părinților ei starea aceasta. Nu ar fi știut cum să o motiveze. Voia să-i țină departe de trăirile ei, bune și rele.

Se apropia Anul Nou, iar Laur era prins în chingile lui. Ea ar fi putut să petreacă Revelionul cu familia extinsă, cu prietenii din copilărie, dar nu se simțea capabilă. Cu cât se apropia mai mult ultima zi a anului, cu atât se sufoca mai tare. Un singur lucru știa că o poate salva. Fuga. Da, a fugit la propriu, fără să țină seama de vorbele părinților, a fraților. Mai bine singură, decât să îndure chinul unei nopți pe care n-o putea trăi ca ceilalți, ci doar prefăcându-se.

A plecat în dimineața zilei de 31 decembrie, invocând o neașteptată invitație venită din partea unei bune colege de facultate. Chiar dacă a fost crezută, ai ei sigur că au ripostat, s-au supărat, au încercat să se opună plecării, dar nu era cale de întoarcere. Altădată i-ar fi ascultat, dar acum nu-și dorea decât să fugă. Să fie singură, în garsoniera de pe Sebastian Bach, din Floreasca. Mica locuință, unde putea fi ea, cea adevărată. Cu frământările ei, cu dorul nemărginit, cu lacrimi pe care nu se vedea obligată să le explice.

Da, ajunsă aici, cu tot chinul interior, se simțea eliberată. Mirosul lui plutea în aer, cămașa îmbrăca spătarul unui scaun, sticla de vin din care băuseră împreună rămăsese lângă pat. Ultimul pahar și l-a turnat ea acum. Erau amândoi. Ea și amintirile, și cuvintele lui ce încă răsunau în cameră.

Pe strada liniștită se auzeau din când în când glasurile colindătorilor. Nu avea puterea să meargă la fereastră. Îi asculta și plânsul se pornea și mai tare.

Brăduțul artificial, împodobit de amândoi, clipocea neastâmpărat, parcă făcându-i în ciudă cu veselia lui. La gândul că se putea supăra pe un pom de Crăciun, se trezi din plâns, izbucnind în râs. Da, nebunia iubirii se manifestă în fel și chip.

Nu se gândea la ce făcea Laur în acel moment, ci la cât de bine i-ar fi fost să-l aibă lângă ea. Apoi încerca să și-l scoată din minte, să uite că există. Deschidea televizorul care promitea program extraordinar de Revelion, dar nu avea răbdare să privească. Totul o surescita, toți râdeau, erau veseli, fericiți, iar ea nu putea să privească așa ceva. Spera ca veselia improvizată să-i distragă atenția de la nefericirea ei, însă o prăbușea și mai tare.

S-a gândit să doarmă, să nu mai știe nimic, dar somnul refuza să se apropie. A încercat să se gândească la anii copilăriei, la revelioanele acelea când suferința îi era un termen necunoscut. Se vedea mergând la colindat, întocmai cum făceau și copiii ce se auzeau pe strada bucureșteană. Participarea la prepararea cornulețelor și a prăjiturilor de tot felul, la care mama și mătușa Aureliei trudeau două zile, îi păreau acum dintr-o altă lume, de foarte demult.
Bunica ei îi povestea în fiecare an ce bucurie uriașă era pentru Aurelia-copil să petreacă Revelionul amândouă.

În singurătatea de azi, zâmbea amar amintindu-și toate aceste trăiri. Și, totuși, nu ar fi schimbat nimic din prezentul ăsta atât de tulbure. Făcea parte din viața ei, din devenirea ei și își asuma durerea. Era o alegere pe care n-o regreta, chiar dacă purgatoriul acelei nopți a fost greu de îndurat.

De Anul Nou, la miezul nopții, au petrecut două minute împreună. La telefon.

(va urma)