Dragnea, ”incapabil de o lovitură de stat”

Sunt la masa unor prieteni din apropierea Capitalei. Câmpia trimite cearșafuri de nori și apoi slobozește soarele să se reverse peste noi, ca-n iulie. Suntem câțiva în jurul unei mese cu bucate și vin, în curte, sub o boltă cu viță de vie. Vinul, chiar dacă-i bun, rămâne în carafe fiindcă aproape toți vom pleca la volan. Decidem să vorbim orice, mai puțin politică. Gazda, un om cu viziunile lui, e ”drăgnist” și convenim să nu-i insultăm credințele care stau – știu din alte discuții – atârnate de firul unor argumente caraghioase. Așa e el, de când eram în armată.

Și totuși, política nu pleacă de la masă.
Stau alături de fiul, de 38 de ani, al fostului meu camarad de la Lipova. De câte ori pleacă tată-său, să aducă o halbă, să întoarcă un cârnat pe grătar, își dă drumul: ”Plec, zice. De data asta plec definitiv. Nu mă mai întorc”. Fiul, un băiat cu ochi albaștri, ca și tată-său, a lucrat un timp în străinătate, ca manager, iar ofértele primite de el sunt mari și tentante. ”Plec, zice, nu pentru că nu pot să-l conving pe tata să nu mai țină la Dragnea, asta este o chestiune relativă și chiar reparabilă, când va fi prea târziu (râde amar!), ci pentru că poporul acesta moare pe mâna lui”.

Adică?
Fiul privește pe ulița de aer prin care i-a plecat părintele, nu speriat că se întoarce, ci grijuliu să nu-l supere, fiindcă în curând bătrânul, un om încă vioi, va suporta o operație pe inimă. ”Uite, zice. Dragnea ăsta care taie și spânzură, care-și promovează miniștri din slugi și spălătorese, geniul ăsta care vrea să-l copieze pe Erdogan, n-a fost în stare să-și regizeze o lovitură de stat. E o rușine. El a mimat lovitura de stat dată împotriva lui, cum mimează curvele proaste orgasmul. Vă dau doar exemplul jandarmilor ăia care-l deposedau de telefon pe un protestatar, înainte de a-l cotonogi, nerealizând că în preajmă sunt alte zeci de telefoane care filmează măgăria și violența inutilă. Dragnea a regizat, cu actori idioți, o lovitură de stat ca a lui Erdogan, dar i-au lipsit mințile, el însuși fiind cu mintea dusă. Plec, domnule Avramescu!”

Distribuie prietenilor

Tatăl tău, zic, va muri într-o zi. Tu ești băiatul lui care îi va trece pe la mormânt, să-i pui o lumânare. În plus îți lasă o agoniseală consistentă. Cui rămâne?
”Nimănui! Țara mea, ajunsă jenant pe mâna unor hoți de drumul mare, nu mai  există. Eu am învățat ceva carte (are și un doctorat afară, nota mea), am trăit și dincolo unde am muncit în domenii de vârf, nu spălând vase, m-am întors sperând…Sper degeaba!”

Fiul se oprește fiindcă vine tatăl cu o tavă cu fripturi. Privirea fiului e plină de dragoste față de bătrân, dar și de compătimire. Soarele bate blajin printre corzile de viță, cu frunze pârjolite de vară. Plec spre București, după pupături și strângeri de mână, spre metropola în care se duce o bătălie surdă între un pic de curaj și un noian de lașitate. Îmi vin în minte lucrările marelui George Apostu, din seria sculpturilor intitulate ”Tată și fiu”. E sâmbătă, în București circulația e vie, iar mie mi-e dor de un pic de demnitate politică într-o lume care se scufundă-n lașitate pe bani mulți.
Lucian Avramescu