Am fost zilele acestea în vizită la prietenul meu, Lucian Avramescu, la Sângeru. Am nimerit o zi răcoroasă, după zile în șir de zaduf, din cuptorul lui iulie. Ploua, reprizele de ploaie alternau cu raze de soare, și acasă la Lucian, se invioraseră toate: casa cu acareturile ei, iarba, livada, până și orătănile din curte (și încă are miei și capre, găini moțate, gâște leșești, un mic ponei, porumbei de toate felurile, un câine lup, harnic și fălos). Și mai ales luceau “pietrele” din muzeul lui Lucian, sculpturi adunate într-o viață de om, de prin satele românești, peste o mie de exponate, creația meșterilor populari, din Bucovina și Maramureș, din Moldova și Oltenia, așezate pe pământul fermecat al curții sale. Și tot aici sunt expuse capodoperele marelui sculptor, George Apostu, al cărui legatar testamentar a fost Lucian Avramescu, păstrate cu grijă pentru eternitate. Nu știu dacă în toată țara mai există un astfel de muzeu de o valoare neprețuită. Îmi spunea Giorgiana, soția lui Lucian, că au început să vină tot mai mulți vizitatori, de toate vârstele, din țară și străinătate, încântați și muți de admirație pentru comoara pe care au văzut-o într-o expoziție în aer liber, într-un loc binecuvântat de dealurile și pădurile sângerene care înconjoară curtea și muzeul.

Lucian Avramescu nu era acasă, plecase pentru o vreme… Deși, astăzi, într-o lume bântuită de universuri paralele, de energii care se transformă unele în altele, de vieți care curg una în alta, cu realități virtuale care înlocuiesc substanța trăirii, timpul petrecut acasă la Lucian nu lasă loc de echivoc sau confuzie sau iluzie că oamenii dragi și prietenii n-ar fi tot timpul cu noi, prezenți, aproape palpabili.
Locul pe care l-a construit Lucian Avramescu, casa lui, Muzeul lui de Piatră, mica bisericuță din livadă, întreg ansamblul unde a trăit în perfectă armonie cu natura, cu Dumnezeu, cu istoria și spiritualitatea românească, toate vorbesc despre lucrurile importante din viața unui om adevărat. Aici simți cu toți porii, trăinicia, forța rădăcinilor de neam și de cultură, continuitatea și puterea tradițiilor românești pentru posteritate și perenitate. Lucian, dincolo de talentul și harul de poet, ziarist și scriitor, a fost un țăran muntean îndrăgostit de matca familiei sale, care a trăit cu întreaga sa ființă, bucuriile unei vieți depline, cu pământul, livada și pădurile sale, cu răsărituri de soare la Sângeru, un loc cu nimic mai prejos de farmecul mult mai vestitei Toscane. Locul acesta are o forță elementară care i-a hrănit vitalitatea, puterea de a scrie, bucuria de a trăi.

Celor care vor citi rândurile acestea, le spun în încheiere doar că aici, acasă la Lucian, e o gură de rai. Cine are nevoie de o reculegere, o redeșteptare sau de terapie pentru suflet, nimic mai ușor decât să facă un drum la Sângeru, la Muzeul de Piatră, al lui Lucian Avramescu.