Emil Proșcan: ETERNA ALERGARE

proscan
Dacă am încerca să analizăm lumea în care trăim, oare ce am spune? Am face referire numai la viaţa noastră, la beneficiile şi neajunsurile ei, la ceea ce ni se întâmplă nouă zilnic? Am judeca „bunătatea” sau „ strâmbăciunea” vremurilor după realizările materiale şi după reuşite? Bilanţul zornăitor al averilor ar fi singurul motiv pentru care trebuie să luptăm? Lumina din zilele copilăriei, bucuria sărbătorilor, mirajul zăpezii, căldura îmbrăţişărilor s-ar pune în balanţă? Dar lacrima, zâmbetul sau ceea ce simţim în faţa unui cireş înflorit, le putem cuantifica, atunci când încercăm să vorbim despre „universul” nostru, despre viaţa noastră? Ne gândim şi la ceilalţi? Putem avea o viaţă liniştită, fericită, dacă în jurul nostru cei mai mulţi semeni se zbat în fel de fel de căutări, dacă în jurul nostru există suferinţe şi lacrimi?
Măcinat de aceste gânduri am ieşit într-o zi la „Drumul mare” şi:
– Hei! Dumneata! Da, da… dumneata care alergi! Opreşte-te puţin!
– Nu pot! Nu pot! Dacă vrei să vorbim, aleargă cu mine!
– Bine, dar mergi mai încet! Unde alergi aşa? De ce nu poţi să te opreşti?
– Păi nu vezi? Este ziuă!
– Şi ce dacă este ziuă? De ce trebuie să alergi în halul ăsta?
– Zgomotul!
– Ce zgomot?
– Zgomotul grijilor mele, la care se mai adugă acum şi mersul copăcel al copiilor, bolile părinţilor mei care sunt bătrâni, ceea ce trebuie să mâncăm, să îmbrăcăm şi…. Ştii, am doi copii bucălaţi, bucăţică ruptă din mine, frumoşi nevoie mare.
– Şi cât trebuie să alergi aşa?
– Da de unde eşti tu nene, din Lună? Nu m-a întrebat nimeni până acum chestii din astea tâmpite. Eu alerg de când mă ştiu, uneori mai încet, alteori când zgomotul e mai puternic trebuie să fug cât pot de repede. Zgomotul se învinge numai prin alergare. Alerg până dau de noapte…,atunci mă opresc. E adevărat că zgomotul nu dispare, dar mă pot opri, mă pot apropia de casă. Ei, dar ce puternic a fost zgomotul până am reuşit să-mi fac casa. Asurzitor nu alta, de multe ori nici noaptea nu mă mai puteam opri. Dar Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit! Suntem cu toţii fericiţi! Am rămas datori la bănci pentru vreo 30 de ani, dar avem o casă! Înţelegi domnule, noi avem o casă şi pentru asta merită să faci orice! Să ferească Dumnezeu să nu mai ai pentru ce alerga sau să nu mai poţi să faci asta!
– Şi cum, tu alergi aşa de-o viaţă întreagă?
– Da! La noi toată lumea aleargă!
– Şi zici că eşti fericit?
– Da, sigur că da! Păi avem o casă frumoasă cu trei camere… anul acesta poate reuşim să ne facem şi o bucătărie de vară, avem şi maşină, suntem sănătoşi toţi în familie…
Încercam în timp ce-mi vorbea şi mergeam alături, să-i privesc faţa, ochii… O singură expresie a feţei, un singur fel de a privi în această continuă alergare. La fel şi în zilele următoare în care l-am însoţit.
Seara când ne oprea întunericul, uluit de spectacolul la care asistam, mă retrăgeam într-un colţ cu lumină şi scriam despre nedreptatea la care era supus Omul! Cu înţelegere, duioşie şi chiar milă, scriam. Îmi scriam pe ochi, pe frunte, pe obraji, apoi pe mâini, pe degete. Pe piept, în partea stângă, îmi desenam un zâmbet uriaş, iar în jurul lui o creangă înflorită de cireş, un răsărit, o pasăre în zbor şi un val de mare.
Speram ca a doua zi să vadă toate astea şi să se oprească…
Ca şi cum nimic nu se schimbase, el alerga cu aceeaşi expresie a feţei, cu aceeaşi privire. Au fost apoi o ploaie de vară, un curcubeu şi o pasăre ce a trecut în zbor prin faţa noastră… Am alergat prin munţi, am trecut prin râuri, am întâlnit ochi înlăcrimaţi, copii desculţi… Omul nu reacţiona la nimic din toate astea. Pentru el nu exista decât această singură şi eternă alergare.
Într-un târziu a nins, totul devenise imaculat şi infinit de alb. Atunci m-am repezit şi i-am introdus în urechi degetele mâinilor mele, scrise cu înţelegerea, duioşia şi mila din mine din colţurile de lumină. Minune: s-a oprit din mers, s-a rotit de câteva ori privind a mare mirare neantul alb, apoi s-a repezit cu mâinile în zăpadă, răscolind-o, încercând s-o arunce spre ninsoarea din Cer. Un zâmbet adevărat îi inunda faţa, care emana, acum, lumină. Se apropie, apoi, de mine şi începu să-mi studieze ochii, obrajii, fruntea… Când a văzut zâmbetul din partea stângă a început să râdă şi m-a strâns cu putere la piept.
Apoi m-a întrebat despre creanga înflorită de cireş, despre răsărit, despre pasărea în zbor şi valul de mare. I-am povestit tot ce nu ştia, l-am învăţat să citească şi să caute singur colţuri de lumină, pentru a putea să-şi scrie, cu înţelegere, duioşie şi milă, pe faţă, pe piept, pe mâini… După ce a ascultat a plecat, nerăbdător să caute ceea ce învăţase.
Eu m-am întors la prietenii mei, le-am povestit şi am hotărât împreună să alergăm alături de ceilalţi Oameni şi, cu înţelegerea, duioşia şi chiar mila din noi, să-i oprim din eterna alergare, să le arătăm floarea de cireş, răsăritul, pasărea din zbor, valul de mare şi să-i învăţăm să zâmbească… Astăzi ne-am oprit aici!
-Hei dumneata! Da, da, dumneata, cel care citeşti acum aceste rânduri, opreşte-ţi frământarea gândurilor şi stai cu noi! Oricât de mare îţi este alergarea printre probleme şi zbateri, opreşte-te! Vrem să-ţi vorbim cu înţelegere şi dragoste despre ceea ce altceva mai înseamnă viaţa!
Dacă la sfârşit, pe drumul tău de întoarcere acasă o să descoperi printre gândurile tale puţină linişte, un zâmbet sau o lacrimă, îţi mulţumim şi te mai aşteptăm să facem împreună popas!
Cu prietenie,
Emil Proşcan

Parteneri