Eugen Blaga: Boutique du Pain

 

De mai multă vreme încercăm să evităm anumite experiențe. Pe cele făcute cu costuri, asumîndu-ne riscuri. Refuzăm să experimentăm cînd avem alternative știute, să facem încercări inutile, să riscăm sau să ne lăsăm păcăliți de reclame, de sufocantele reclame de pe posturile TV, de pe străzi, din parcuri, din cinematografe, din universități, de pe DVD-uri, de peste tot.
Experiențele de viață acumulate, locurile pe care le-am parcurs și faptele pe care le-am trăit, apoi toate cele care constituie valori și obișnuințe corect validate sînt cele care ne ghidează, de cele mai multe ori, atunci cînd alegem. Librăria, anticariatul, galeria de artă, muzeul, sala de concerte, hotelul în care, cu diferite prilejuri, trebuie să locuim temporar, apoi, cîteodată, restaurantul, unde ne place să luăm masa în compania unor oameni de bună calitate, la fel ca și cafeneaua în care răsfoirea revistei preferate și viața din jur fac deliciul savurosului lichid, mai ales atunci cînd el este servit cu grijă, cu respect pentru toți cei care au făcut ca acel lichid miraculos, savuros și aromat să ajungă în ceașca noastră, de la cultivatorul de cafea de pe alte meridiane, pînă la ospătarul care îți așează cu grijă în față cafeaua aburindă, cu dichis, însoțită de toate cele cuvenite.
Nefiind nicicînd pasionați de deliciile bachice, ne-am lăsat, în schimb, de mulți ani, răpiți de miracolul și savoarea cafelei bine făcute, bine servite și bine garnisite ce, adaugate unei conversații plăcute, aduc acel farmec de altădată, pe care doar vremurile lui Arghezi, Caragiale, Minulescu, Goga, Victor Eftimiu și cei care au urmat și pe care-i întîlneai doar la Terasa Oteteleșanu, la Cafeneaua Capșa, La Fialkowski, la Kubler, apoi la Cafeneaua Bulevard, concurenta, multă vreme, a Casei Capșa prin eleganță, sau în alte locuri minunate ale vechiului și fermecătorului Mic Paris, dar pe care mie îmi place să-l numesc simplu Bucureștiul interbelic, îl aveau. ”Capșa este inima orașului, topografic și moral. Capșa este timpanul acestei mari urechi care sînt Bucureștii”, nota un ambasador străin la București, anume Paul Morand, reprezentantul statului francez.
Dar, a propos de aparenta aură de noblețe a Bucureștiului, pe care ne place să ne-o atribuim atunci cînd, cu nostalgie, ne amintim că i se spunea Micul Paris: puțină lume crede astăzi, cînd România este ”ocupată”, sufocată, siluită chiar de englezisme că, în Bucureștiul de altădată, limba diplomaților și limba Casei Regale era franceza, minunata limbă a lui Voltaire, a lui Balzac, a lui Flaubert, a lui Pascal și a tuturor celor ce au marcat cultura, că stilul hotelurilor și stilul palatelor ce se construiau la acea vreme în București, pînă și cărțile din librării de pe Dîmbovița, toate erau de inspirație sau de origine franceză.
De ce oare Parisul nu s-ar putea numi Marele București, mă întrebam, invidios, în copilărie, aflînd că Bucureștiul este numit Micul Paris? Categoric, a fost doar un vis, sau o glumă nevinovată de copil. Dar iată unul din motive, dacă ar fi să o iau în serios și să caut explicații. În primul rînd, pentru că nu ne-a trebuit prea mult ca să abandonăm limba și cultura franceză, ca, pentru cîteva decenii, să optăm sau să fim obligați să o facem în favoarea celei ruse, ca apoi, se pare, definitiv, să ne abandonăm în favoarea celei engleze. Dar nu a celei literare, valoroase, elitiste, subtile, ci a unei limbi și a unei culturi de gang, în cea mai mare parte, a unei limbi vorbite în ghetourile și metrourile New York-ului, în mahalalele Londrei, în fostele colonii britanice. Cu siguranță, românii, unii dintre noi, știu să discearnă între cultură și subcultură, între minunata limbă literară vorbită atît de frumos de autenticii vorbitori ai limbii lui Shakespeare și limba vorbită de neștiutori sau agramați. Cei care cunosc sînt însă puțini.
Așa se face că în România, astăzi, cu greu mai poți găsi un loc în care să auzi vorbindu-se franțuzește, să mai găsești o revistă franceză bună, culturală, să mai asculți muzică franțuzească autentică și de bună factură, să mai bei o cafea după tipicul celei franțuzești, sau să mai afli, cum minunat ne-o spune Roxana Roseti, ”acel București cu ”bonbons au chocolat”, cu ”tante X”, ”madame Z”, ”monseur Y”, cu fotografii alb-negru sau sepia, cu vizite, cu taifasuri, cleveteli, ispita minții, trupului, gustului și cu oameni franțuziți, ticluiți, sclifosiți, poate elitiști, în intimitatea altor vremuri”.
Și mai sînt și alte motive pentru care Parisul nu va fi niciodată marele București. Luați-o, cum spuneam, doar ca un exercițiu, ca o glumă, ca un vis frumos, dar și ca o insatisfacție, imaginîndu-ne ce ar fi putut fi astăzi Bucureștuiul dacă nu se demola, dacă prețuiam așa cum trebuia cultura și frumosul, dacă nu demolam bisericile, dacă le spunem copiilor și dascălilor cît de minunată, cît de melodică este și cîtă noblețe aduce cu ea limba franceză bine și corect vorbită, dar și dacă nu se distrugea istoria, dacă Bucureștiul era curat, dacă locuitorii săi nu sărăceau, dacă…, dacă…
Cafenelele au apărut de foarte multă vreme în București. Prima ”cafenela” sau ”cahvenca” este menționată prin secolul 17, fiind deschisă de un turc, pe nume Hanie. Abia peste un secol apar cefenelele europene, unele dotate cu biliard și, abundent, cu ziare și reviste bune, spre lectura mușteriilor, altele au rămas, însă, în pură tradiție turcească.
Cafenelele au atras de la început lumea. Intelectualii au fost primii ce și-au găsit în cafenea locul de întîlnire predilect, din care cauză Cafenelei Oteteleșanu, ce se găsea pe actualul loc al Palatului Telefoanelor, i se spunea ”Afumătoarea de vorbe”. Unul dintre stîlpii Cafenelei Oteteleșanu era Tudor Arghezi, ce încerca, se pare, fără succes, să-l concureze pe Ion Minulescu și pe soția acestuia, Claudia Millian, cel mai consecvent și mai valoroas cronicar al lumii cafenelelor din acea perioadă. Datorită pasiunii sale pentru cafeaua și ambianța terasei Oteteleșanu, atunci cînd Primăria a demolat-o pentru a face loc viitorului Palat al Telefoanelor, Arghezi a scris că nedrept s-a distrus un loc minunat în favoarea a ceva pe care el îl numea ”mausoleul cu cripte suprapuse al marelui palat al telefoanelor”. Alături de ei, în prima parte a secolului 20 îi mai întîlnim pe Corneliu Moldoveanu, pe Ion Slavici, pe Octavian Goga, Ilarie Chendi, Șt.O.Iosif, Liviu Rebreanu și chiar pe Coșbuc, scos cîndva afară din cafenea de un chelner ce nu-l recunoscuse, pentru că s-a așezat, chipurile, fără drept la masa scriitorilor, apoi pe pictorii Alexandru Szathmari, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Dărăscu, Francisc Șirato, sculptorii Dimitrie Paciurea, Fritz Stork, compozitorul Castaldi și mulți, foarte mulți alții.
Astăzi Bucureștiul nu mai are astfel de cafenele, deși numărul lor este, poate, mai mare decît oricînd. Din cea mai veche statistică găsită de mine, am aflat că, la 1872, în București erau mai mult de 100 de cafenele. Astăzi sînt infinit mai multe. Dar, cum spuneam, cafenele ca Oteteleșanu, Capșa, Bulevard sau Fialkovski nu mai găsim azi. S-a pierdut acel spirit al cafenelei tradiționale. Nu mai avem cafenele unde scriitorii se întîlnesc, nu mai avem cafenele în care tinerii artiști să facă curte consacraților pentru a fi și ei văzuți, sau pentru a-și povesti ideile, pînzele, proiectele statuilor, poate niciodată realizate, dar care încălzeau sufletul și imaginația. Astăzi cafenelele au devenit sau au fost incluse în cluburi, astăzi cafenelele sînt doar locuri în care, mai ales tinerii, își exprimă blazarea, renunțarea, ba chiar tristețea, unde se consumă iarbă, se fumează în draci sau se ascultă muzică la intensități greu suportabile. Sînt însă și cafenele care au preluat branduri consacrate în Europa, care au închiriat vechi palate bucureștene sau care s-au așezat în clădiri reabilitate din Centrul Istoric. Astăzi în București se bea multă cafea. Cafeaua, ca întotdeauna, este și un pretext. Pretext pentru o întîlnire de afaceri, o întîlnire amoroasă, sau prilej de pregătire a unui atac împotriva unui dușman politic sau de alt soi, sau, mai grav, de a pune la cale o mîrșăvie, o răzbunare, sau doar pentru a sta pur și simplu alături de omul de care tocmai s-a întîmplat să te îndrăgostești sau pe care nu contenești să-l iubești, chiar dacă nepoții pot fi, chiar acum, la fel de îndrăgostiți.
De cîțiva ani în București s-a deschis o cafenea. De fapt, nu este o cafenea, este un bistrou. Un bistrou care și-a propus să vîndă pîine bună și patiserie franțuzească, dar și mîncare după tipicul bistrourilor franțuzești, feluri puține, bine făcute, delicios aromatizate și condimentate, preponderent pentru cei care trudesc în companiile multinaționale din jur.
Noi am descoperit aici o cafea bună, servită într-un corect stil franțuzesc. Muzica pe care o poți asculta, este, mai întotdeauna, franțuzească. Decorarea spațiului a fost realizată de designeri pricepuți, iar elementul spectaculos sînt tocmai textele inscripționate pe pereți în limba lui Voltaire.Textele sînt bine alese și dau un farmec special locului.
Spațiul este poziționat tocmai în centrul Capitalei, la mică distanță de locul în care, acum aproape 100 de ani, funcționa încă terasa Oteteleșanu. Este la parterul superbei clădiri ce adăpostește Teatrul Excelsior, lucrarea de o viață a marelui actor, nedrept și prematur uitat, ca atîția alții, Ion Lucian.

Sîntem, cu certitudine, printre primii care au pătruns, la deschidere, în acest loc. De atunci, ori de cîte ori treburile ne aduc în apropierea locului, sau ori de cîte ori ni se face dor de o cafea bună în oraș, alegem să o savurăm în acest loc.
O facem pentru că, fundamental, locul are spirit franțuzesc, așa cum niciun alt loc, cu aceeși destinație, nu a îndrăznit să facă în București. O facem și pentru că, de multă vreme, acest loc, prin liniștea sa, prin curățenia, mereu impecabilă, prin serviciul ”ca la mama acasă”, ca din alte vremuri, mereu ireproșabil, apoi serviciul tinerelor servante, întotdeauna atente, cu acea atenție distributivă cum, din păcate, greu afli în locuri mult mai simandicoase și cu mai multe pretenții, ne fac să ne simțim acasă după o lungă plimbare, sau după un curs obositor, sau înaintea unei întîlniri cu muzica Ateneului sau cu pictura Orizontului sau a Galatecăi, sau cu cartea de la Dalles sau de la Cărturești, sau de la Humanitas-Kretzulescu.
Alegem locul și pentru că noi, esențialmente, obiectiv sau subiectiv, ne-am construit educația în cheie franceză, adică într-un serios spirit al valorilor franțuzești. O mai facem și pentru că, nostalgici și romantici, ne place să ne întoarcem mereu acolo unde ne simțim bine și unde sîntem tratați corect, cu atenția cuvenită celui care, constant, îți trece pragul și, evident, lasă o parte din munca lui în mîna celor care îi fac serviciul de a-i așeza dinainte o cafea bună, autentică, curată, bine servită, alături de alte ingrediente pe care obișnuința și dichisul fiecăruia le cere.

Distribuie prietenilor

Nu știu cui aparține locul, cine a investit aici. Nu cunosc pe nimeni din staff-ul locului. Cunosc, în schimb, tinerii care servesc aici, așa cum îl cunosc bine pe domnul Lucian, omul care stă, nu ascuns în spate, ci în față și mînuiește cu pricepere mecanismele complicate ale bunei funcționări a unui astfel de loc. Este mereu aici. Dă acea siguranță atît de necesară atunci cînd zilnic zeci, dacă nu sute de oameni îți trec pragul și atunci cînd ești conștient că, în mare măsură, de tine depinde dacă cei care au intrat astăzi vor intra și mîine, cînd știi că de tine depinde dacă, măcar pentru o oră, sau puțin mai mult, poți aduce bucurie, sau plăcere, sau bună dispoziție, sau împăcare, unor oameni care, din motive multiple, aleg acest loc. Simt, alături de apropiații mei, care au fost alături de noi în acest loc, că domnul Lucian este omul locului, că face ce trebuie să facă, că, prin pricepere, prin atitudine, și chiar prin alură, este omul potrivit la locul potrivit.
La fel de mult prețuim și pe tinerele frumoase, alese cu grijă, credem, de același domn Lucian și care, în timp scurt, au învățat tot ce trebuie să știe, dar în primul rînd au învățat să privească, să zîmbească, să respecte clientul, devenit, uneori, ca în cazul nostru, prieten al locului. De aceea trebuie să felicităm și să mulțumim celui/celor care au adus în București spiritul franțuzesc.

Prof.Univ.Dr.Eugen Blaga
01.04.2014.