Eugen Blaga : „Cîntecul lemnului”

Lemnul a fascinat dintotdeauna. Pînă să descopere fierul, oamenii și-au împlinit nevoile doar cu lemnul. Lemnul este, cu siguranță, sub orice formă, viu. Lemnul înțelege atunci cînd îl ții în mînă, cînd îl simți și-l mîngîi, cînd îi vorbești.
Lemnul este întotdeauna cald, niciodată nu îngheață și niciodată nu-ți lipește agresiv mîna de el, așa cum o face fierul.
Lemnul se lasă modelat cu ușurință de mîini pricepute, de unelte puține, ce par și acum primitive.
Lemnul ne-a umplut dintotdeauna viața. De la casele din lemn pînă la tot ceea ce are nevoie viața noastră. Obiectele necesare muncii, cum ar fi plugul sau războiul de țesut, vasele în care se așezau toamna strugurii și în care mustul dădea în fiert, transformîndu-se în vin. Apoi cele terbuincioase în interiorul gospodăriei pentru curățenia trupului și în care copiii se lăiau, iar fetele își împrospătau cu lavandele cîmpului parfumul părului bălai sau brun.
Apoi vasele, tot din lemnul pădurii, pentru frămîntatul pîinii, pentru așezarea și prepararea hranei, blidele și lingurile pe care le mai găsim doar în tîrguri invadate de kitch-uri sau pe marginea drumului la oameni ce par desueți, așa cum stau în colbul drumului și cioplesc cu cosorul un lemn din care, miraculos, iese o lingură, un blid, sau un vas minuscul pentru hrănit pruncul. Pentru că, se știe dintotdeauna, mîncarea are gustul adevărat doar atunci cînd o duci la gură cu lingura de lemn, din vase curate smulse naturii, din pămînt sau din lemn.

Cu siguranță, tot din lemn au fost și sînt produse, chiar acum, cînd plasticul și compozitele ne-au invadat, mobilierul încăperilor, leagănul prichindeilor nou-născuți, apoi patul, element esențial al casei, alături de masa la care seara se aduna în jurul ei familia. Pentru a se hrăni, dar și pentru a-și povesti unii altora întîmplările zilei.
Lemnul ne-a oferit și nobilul cadru în care să ne așezăm alt miracol zămislit din copacii pădurilor, hîrtia, suportul gîndurilor așezate în cărți, pentru că, din aceleași trunchiuri din care meșterii construiau bilioteci, se fabrică hîrtia pe care slovele se înșiră, pentru ca apoi alte materiale dăruite de natură, pielea, metalul fin cizelat să îmbrace în haine împărătești slova așezată pe lemnul ce a dat hîrtia.
Pentru Baudelaire, biblioteca este un ”Babel somber, ou roman, science, fabliau / Tout, la cendre latine et la poussiere grecque / Se melaient” (”La voix”), în schimb, pentru Camil Petrescu, biblioteca este doar un cimitir în care au fost îngropate ideile, un cimitir frumos aranjat, un cimitir din lemn, fie el și aurit.

Dar lemnul este și cel pe care, la marea trecere, se așează, pentru o ultimă priveghere, cel drag, pentru că, așa cum spunea Blaga, ” în lemn crește propriul sicriu”.

Distribuie prietenilor

Pentru că muzica pădurii a fost prima pe care omul a auzit-o, el a înțeles că numai din lemnul ei poate să-și făurească instrumentele cu care să reproducă sunetele pădurii și ale păsărilor. Instrumente cu care să-și bucure auzul și prin care să-și arate fericirea și tristețea, cu care să-și bucure trupul în dansurile inventate odată ce urechea a învățat să audă și să înțeleagă sunetele, dincolo de zgomote, dincolo de tunete, la fel ca foșnetul melodios al crengilor și la fel cu cîntul păsărelelor ce numai în pădure, printre lemne, își dau frîu liber bucuriei. Așa a învățat cîntecele ciocîrliei sau mierlei sau ale atîtor altora ce, dintotdeauna, sînt ocrotite de păduri.
Și atunci omul, imitînd, a inventat instrumentele prin care să reproducă muzica pădurii. Primul a fost naiul. Sunetul produs de vîntul ce infiora apa bălții și mișca trestiile frînte de vifor, șuierul valurilor, preluat ca niște tuburi de orgi ale naturii, a fost cel mai simplu. S-a născut naiul, pe care oamenii, divinizîndu-l, l-au atribuit zeului Pann. Apoi a apărut lăuta, apoi cobza și toate celelate, pe care omul le folosea în toate prilejurile vieții sale. La naștere, la căsătorie, la moarte, la sărbătorile anului. La sărbătorile sufletului.

Pădurea, cu lemnul ei cîntător, a fost, dintotdeauna, vie. Astăzi, oameni nemiloși, fără suflet, lacomi, fără credință și fără Dumnezeu încearcă să o omoare. În unele locuri chiar au reușit. Stîrvurile, leșurile, trupurile mutilate, ucise, ale copacilor, ne urmăresc cu priviri stinse, acuzîndu-ne că am ucis. Pădurea care nu mai e vie plînge, mai mult decît o fac oamenii hoți, tîlharii pădurilor, ucigașii codrului, criminalii lemnului, ai pădurii, ce ne-a fost alături dintotdeauna, ce ne-a hrănit, ce ne-a ascuns atunci cînd unii au încercat să ne alunge, să ne omoare, să ne fure bruma de bunăstare sau să ne ducă departe odraslele. Atunci pădurea ne-a cuprins cu brațele ei mari și calde și ne-a ascuns, ne–a protejat de venetici. Și ne-a hrănit.
Lemnul a făcut și face parte din viața noastră. El ne-a dat casa, masa, căldura căminului în iernile geroase. Din lemn ne-am construit tot ceea ce era necesar vieții, fără ca măcar să ne gîndim că fierul îl poate exclude, chiar și după ce cultura metalului a prins aripi.
Poezia mobilelor din lemn este de neegalat. Sigur, doar mobilele din lemn întreg, nu din plăcile mincinoase ce încearcă să ne păcălească, umplute cu talașul rezultat din suferința lemnului atunci cînd este siluit de mașinile ticăloase. Altădată, chiar și în fața ghilotinei nemiloase ce spintecă trunchiul, oamenii își arătau respectul. Lemnul se tăia pe îndelete cu fierăstraie mari, numai doi cîte doi, omul cu muierea lui și, ca într-un priveghi, oamenii, plimbînd joagărul de o parte și de alta, își spuneau povești, mai glumeau, sau își povesteau necazurile, așa cum o fac cînd își priveghează morții.
Dar, dintotdeauna, gîndindu-mă la lemn, am crezut că trecerea trunchiurilor copacilor în mobilă nu este o crimă, nu este un atentat la viața lemnului, a arborelui sau a pădurii, ci, dimpotrivă, am știut că transformarea lui în mobilă sau în alte obiecte trebuincioase vieții nu este decît o madalitate uriașă și nobilă de a răpi lemnul din fața morții, de a-i da o nouă viață.

Mobilele, în liniștea lor, ne vorbesc și, dacă știm să le ascultăm, putem afla multe nu numai despre codru, ci și despre toți aceia care au îngrijit lemnul din care s-au tras, despre pădure, despre cei care au ocrotit-o, despre cei care au transformat-o în obiecte trebuincioase, dar și despre cei care au prăduit-o.

Mobilele, mai ales cele vechi, care au adunat istorii ale celor cărora le-au aparținut, mobilele de lux, apoi cele artizanale, mobilele în care s-a investit un travaliu artistic, sau cele care au fost construite numai pentru a satisface nevoia noastră de frumos își recunosc, neîndoielnic, originea, lemnul din care se trag, fie el de cea mai fină esență, din care ebeniștii vremurilor realizau opere de artă exclusiviste, fie din esențe de lemn banale, de margine de drum, dar în alt fel miraculoase, toate etalîndu-și miracolul, neascuzîndu-și originea. Ele nu-și trădează esența. Așa se face că ”mobilele, toate obiectele din universal nostru domestic, ne îndepărtează și ne apropie în același timp de marele univers.”
”Iar cînd timpul lucrează fibra copacului/prelungindu-i intențiile, / cînd se pleacă asupra lui / cu gealăul, tesla, rindeaua / (de parcă mîngîie, parcă leagănă, parcă plînge / și ridică un frate căzut), // el îi vorbește fostului arbor / ca un viețuitor altui viețuitor / pe care nu-l lasă pradă morții informe / putregaiului / viermilor / focului, ci-l face să trăiască mai departe” (”Tîmplarul”, Miron Radu Praschivescu).
”Obiectele din lemn, spunea Eugen Luca, evocă arborele viu atît de intens, încît neagă prin ele însele ideea morții”. Bacovia, în schimb, refuză lemnul: ” nu catafalc din lemn, ci din piatră”.

Miracolul lemnului rămîne cel mai profund miracol pe care Dumnezeu l-a dăruit oamenilor. Muritorilor. Nobilior, dar și celor de rînd. Dar, tocmai de aceea, acest miracol trebuie păstrat, întreținut, cultivat, transmis celor ce vor veni după noi.
Aceștia sînt oamenii lemnului. Aceștia sînt oamenii îndrăgostiți de lemn, de pădure, de miracolul vieții pădurii, pe care doar puțini o pot înțelege. Și pentru că doar o viață este prea puțin pentru a învăța, a înțelege, a crește o pădure și pentru a lucra ca acest miracol Dumnezeiesc să existe, atunci acesti îndrăgosțiți perpetuu își aduc și copiii să le fie alături. Le cultivă iubirea pentru pădure și lemn, le îndrumă pașii spre a înțelege și asimila științele complicate ale naturii ce găzduiește și dă viață lemnului.
Am cunoscut o astfel de familie. O familie de ardeleni adevărați. O familie de iubitori ai lemnului. O familie unică, poate, care s-a dăruit pădurii așa cum nimeni pînă la ei nu au făcut-o. Tatăl, om al pămîntului, cu rădăcini adînci în pămîntul Ardealului etern, om al locului, neam vechi, crescut cu dragoste pentru pămînt și pentru pădure, și-a părăsit locul doar atît cît să învețe. Să învețe să crească și să ocrotească păduri. Să învețe să le vindece bolile, să învețe să le înmulțească, dar și să le ferească de hoți. Și pentru că, fiind conștient că dragostea lui pentru pădure nu putea fi ostoită și împlinită într-un singur ciclu al vieții, și-a adus lîngă el ambii copii, băieți, școliți la aceeași universitate a pădurii, a științei de a clădi și a iubi păduri.
Am cunoscut acești oameni. Îi iubesc și îi stimez. Pentru ceea ce au făcut și fac pentru ca, într-un anume loc din această țară măcinată și suferindă, pădurea să fie respectată. Să fie iubită. Și dacă, în semn de prețuire specială, trebuie să dau un nume, acesta este Crișan. Familia Crișan.