Eugen Blaga: Circuitul noroiului în natură

De mai multă vreme, chiar foarte de demult, în mediul ambiant al marilor orașe, ca să nu mai vorbim de capitală, se petrec fenomene care, în mod nedrept, sînt abandonate de știința contemporană.
Dacă pentru identificarea, descrierea, analiza și controlul circuitului apei în natură preocupările sînt de mii de ani, începînd cu Xenofan din Colofon, continuînd cu Hippon din Samos și pînă la elaborările actuale ale meteorologiei și hidrologiei, ce au ca obiect de studiu tocmai identificarea particularităților și a efectelor produse asupra mediului, în schimb, nu există o știință și nici măcar preocupări elaborate pentru studiul altui fenomen, poate chiar mai important pentru ravagiile pe care le face în mediul ambiant.
Este vorba de fenomenul pe care l-am numit circuitul noroiului în natură. Tot la fel de bine se poate chema și circuitul noroiului în București, sau circuitul mizeriei în capitală, sau, de ce nu?, Bucureștiul, cea mai murdară capitală europeană, sau, dacă vreți, Circuitul văzut și nevăzut al firmelor de salubritate.
Evident, fiecare dintre noi poate da alte și alte nume murdăriei stradale naționale.
Eu am ales sintagma circuitul noroiului în natură, pentru că, din punct de vedere al mediului, mi se pare cel mai aproape realitate.

Obligațiile profesionale și nu numai mă obligă ca, zilnic, să parcurg zeci de kilometri în interiorul capitalei sau în zona periurbană.
O fac cu automobilul, în traficul, uneori, infernal, deși progrese s-au făcut în ultimii ani. Pasajele supraterane și cel subteran din zona Băneasa-Otopeni, apoi mai buna semaforizare, marcare și direcționare a traficului în zonele aglomerate au simplificat eforturile noastre într-o bună măsură.
Toate acestea însă nu au eliminat ambuteiajele. Evident, aștepți, ascultînd radioul sau cd-ul preferat, vorbești la telefonul mobil, cînd nu ești privit de agentul de circulație, sau privești.
Pentru mine, alegerea este de a privi și a asculta. În felul acesta am reușit să-mi formez o imagine, cred, obiectivă, despre ceea ce înseamnă curățenia stradală.

Iarna, mai mult decît în celelalte anotimpuri, realizezi dezastrul în care ne zbatem. În care trăim. În care ne mișcăm.
Zăpada murdară, împinsă primitiv spre borduri, stă, în cea mai mare parte neridicată luni de zile, schimbîndu-și culoarea spre negru la doar cîteva ore după ninsoare. Apoi îngheață, stabilizîndu-se pe carosabil. La următoarea ninsoare se mai adaugă un strat suplimentar, și acesta rămînînd pentru săptămîni sau luni, solidificat deasupra stratului anterior. Și așa mai departe, strat după strat. Atunci, însă, cînd temperatura crește, stratul tip sandwich începe să se topească. Apa se scurge încetișor, evident cu un debit descurajator pentru cei care cred că soarele va face ceea ce firmele de salubritate nu fac. Adică curățenie. Răcirea din timpul nopții, sub limita de zero grade, transformă în materie solidă ceea ce s-a prelucrat ziua. Adică amestec de zăpadă murdară cu apă murdară, cu resturi de ambalaje aruncate de trecători sau alte deșeuri neridicate. Acum stratul devine și mai voluminos, și mai consistent, și mai dur. Cu greutate pietonii se mai pot acum descurca, încercînd să escaladeze mormanele. Pericolele devin mai mari, pentru că, la o eventuală alunecare, căzătura pe un asemenea strat conduce la accidente de mare anvergură, la capete sparte, coaste rupte, brațe fracturate, asezonate de fiecare dată cu țipete, înjurături, urări de bine, recomandări, după caz, și după educație, dar de fiecare dată finalizate cu, de acum celebra resemnare: Ce să-i faci?, Asta-i România.
Spre primăvară începe să se topească.
Apa se evaporă într-o atmosferă urbană și așa virusată de miresmele pestilențiale ale gunoiului neambalat și ridicat la intervale mari de timp, de cîteva zile, de gazele de eșapament ale puternicelor automobile de teren echipate cu motoare diesel de sute de cai, de fumul din jurul piețelor bucureștene, unde mititeii și cîrnăciorii sînt permanențe gastronomice și de multe alte arome care distrug ceea ce natura încearcă singură să facă, adică să ne ofere un aer suportabil.
Dacă apa se evaporă, în schimb murdăria, gunoaiele înglobate în zăpadă de-a lungul iernii, nu. Acestea trec într-o altă stare de agregare, mai exact se transformă în praf mai gros sau mai subțire, în funcție de zonă, de obiceiurile alimentare ale trecătorilor, de lipsa de grijă a celor care nedrept își spun edili. La prima ploaie, praful și mizeria aferentă se transformă din nou în noroi. Deci, trecerea de la starea solidă la cea lichidă și apoi la cea gazoasă se produce. După care, circuitul se reia, evident, la dimensiuni amplificate din cauza cumulului cantităților de noroi.
Acesta, se pare, este procesul de ciculație continuă a noroiului în natură. La reușita inexorabilului proces contribuie, în mod nedrept, radiația solară și gravitația, dar și roțile autoturismelor, picioarele trecătorilor cufundate în lichidul pestilențial, vîntul ce spulberă grămezile de gunoaie, oamenii care aruncă peste tot, dar care, mai ales, nu iau atitudine împotriva celor ce, pe banii noștri, trebuie să întrerupă acest circuit nefast al mizeriei.
În primul rînd autoritățile, plătite din banii noștri, ar trebui să se sesizeze. Avem un minister al mediului și (sic!) al schimbărilor climatice (oare în ce fel ministerul se va ocupa și va controla schimbările climatice?), care, fie-mi iertat, este condus tocmai de doamna Plumb. Nume predestinat, parcă, să ne atragă atenția asupra pericolelor ce pot lovi mediul. Evident, este o glumă. Nicidecum numele doamnei ministru nu are de-a face cu domeniul reglementat de ministerul cu pricina, pentru că, dacă numele ar conta, atunci am fi pus la mediu pe domnul Frunzăverde.
Și dacă tot vrem să glumim, ar mai trebui înființat un post de ministru delegat care să se ocupe de Ministerul colectării marilor torente, așa cum încerca, voit doct, să ne explice un opinionist la televiziuni, simetric cu Ministerul marilor proiecte, transformat apoi, pentru că a stîrnit rîsul chiar și celor de la putere, în Ministerul pentru proiecte de infrastructură de interes național și investiții străine.

Distribuie prietenilor

Mediu înseamnă ambianță, înseamnă cadru natural, atmosferă, climat. El trebuie să fie spălat, îngrijit, pentru a fi sănătos, salubru și proaspăt.
Autoritățile publice locale, ca și cele centrale, toate recent alese, vor trebui să-și schimbe structural viziunea asupra acestui nefericit circuit care ne zdruncină sănătatea și care, în primă instanță, distruge estetica unui oraș, a unei țări, oricum marcată de cenușiul caselor, de coloritul agresiv al anvelopărilor, de distrugerea zonelor verzi, a parcurilor, de renunțarea la arhitectura clasică românească a vechilor case boierești care au mai rămas și la care acum punem foc, pentru ca apoi în locul lor să răsară building-uri de tip american. De renunțarea la curat, frumos și sănătos.