Eugen Blaga: Dacă dragoste nu e, nimic nu e…

 

„Dar unde dragoste nu e, nimic, nu e;
Nici soare nu-i, nici viață nu-i…”
(Gheorghe Gheorghiu)
Acum, cînd lumea e zguduită, e zdruncinată și agresată de un politic bolnav, cînd agenda publică zilnică se împarte între mascați și presupuși lideri de opinie, între trepăduși politici și gangsteri, între devalizatori și opinioniști, între servicii, ce nu mai vor să fie doar secrete și pretinși acoperiți, între acuze și oferte electorale incredibile chiar și pentru colegii de partid ai prezidențiabililor, între mistificare și realitate, între oferte electorale și sărăcie, între isterizare și lipsă de bun simț, între agramatism și iletrism, între palate ce le aruncă în anonimat pe cele ale fostului dictator, acum, cînd nu sîntem în stare nici să înțelegem geopolitica momentului, a scrie despre dragoste, despre frumos, despre muze, despre femeile care au fermecat cîndva sufletele creatorilor pare, poate, un act de nepermisă detașare de real, o dovadă vinovată de nepăsare. Fals! De ce? Pentru că, vai, în aceste vremuri, pentru cei care refuză promiscuitatea, doar dragostea a mai rămas. Dragostea cu toate înțelesurile ei.
De aceea, doresc să aduc un modest elogiu tuturor femeilor, dar, mai ales, celor care au stat și stau și azi alături de geniali, de creatori, de cei care, fără ele, poate, nu ar fi însemnat atît de mult.

x

Distribuie prietenilor

Toţi marii artişti au iubit profund. Toți au trăit și au creat numai prin iubire. Iubiri tainice sau spuse oricui găsim în viaţa celor hărăziţi de Dumnezeu să devină creatori, să sensibilizeze simţurile, să înfrumuseţeze vieţile, să oblojească suferinţele sau să ofere clipe/stări de fericire deplină, întreagă, supremă.
Iubiri năpraznice şi iuţi ca apele munţilor înalţi, iubiri liniştitoare ca sunetele pădurii, iubiri ascunse oamenilor în tainiţe ce se cred a fi sigure, sau iubiri ştiute de toţi, iubiri păcătoase şi iubiri sfinte, dar şi iubiri între oameni despărţiţi de generaţii, iubiri rafinate, poate, mai mult decît oricare altele, iubiri mai puternice, mai calde, mai generoase, mai iuţi, dar şi mai sfîşietoare, cîteodată, iubiri mature, iubiri ce adaugă carnalului sfiala rafinamentului, şovăirea şi cucernicia geniului, dragostea esenţializată, sau lacrimile ce, întotdeauna, inundă chipul drag artistului în faţa creaţiei sale. Iubiri pe care, vai, puţină lume le înţelege sau ar vrea a le înţelege, numindu-le păcătoase, fără a cerceta Cartea Sfîntă şi fără a şti că „Totuşi, în Domnul, femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără femeie.”

Lumea și timpurile, mai ales cele demult trecute, trăite sau doar ştiute, au lăsat mărturii ale iubirilor năpraznice, ale iubirilor unice şi fundamentale, pe care toate geniile le-au trăit.
Toţi marii creatori au iubit năvalnic, ca nimeni alţii, fie ei artişti ai pînzei, ai sunetelor, ai literelor sau ai gîndurilor, ai ideilor sau ai filosofiei. Toţi au iubit. Cumplit de tare, cumplit de puternic, uneori sfîşietor, într-un fel cum numai un mare artist, un genial o poate face. Cu trupul, dar mai ales cu sufletul, cu patima pe care numai cei ce ajung să afle secretele sufletelor o pot face, cu acea răbufnire pe care nu o mai poate opri nimeni atunci cînd se iveşte, cu acea tulburare a simţurilor şi a minţii ce ar putea semăna cu nebunia, pentru neiniţiaţi.
Asemenea iubiri sînt istovitoare, pentru că ele generează întotdeauna artă, genialitate, sensibilitate, frumuseţe. Fiinţele iubite şi adorate devin, implacabil, muze, stîrnesc creaţia, dau acel plus de sensibilitate, fără de care talentul nu se poate transforma în genialitate, în act de creaţie sublimă şi subtilă, în acel miracol ce se cheamă ARTĂ. Enescu şi Măruca, Picasso şi Dora Maar, Modigliani și Jeanne, Beethoven și Jeanette von Grath, prima sa iubire, care a locuit cîndva în Timișoara, apoi Mozart și Aloysia Weber, Pierre Bonard și Marthe, Coco Chanel și Arthur Capel, Liviu Rebreanu și Fanny, George Călinescu și Alice Elisabeta, Alexadru Odobescu și Hortensia, Eminescu și Veronica Micle, apoi Rodin și studenta lui, Camille Claudel, Manet cu a sa iubită, Victorine Meuret, Salvador Dali și Gala și apoi Brâncuși cu nenumăratle sale iubite: Agnes Meyer, fiica ei, Florence, britanica Nancy Cunard, pianistele Cella Delavrancea și Vera Moore, Arethia Tătărăscu și dragostea vieții lui, mai tînara cu 37 de ani, Maria Tănase, cu care, timp de 2 ani, a trăit o poveste de dragoste, perioadă în care a creat, așa cum singur mărturisea, atîtea păsări maiastre cîte cîntece minunate a creat iubita lui.
De puţine ori cei din jur au înţeles că aceste miraculoase întîlniri nu sînt întîmplătoare, că ele erau şi sînt necesare. Că, fără dragostea sublimată, genialitatea rămîne încătuşată, că, fără vigoarea şi vitalitatea tinereţii, a trupului şi sufletului, arta nu poate irumpe, nu poate exploda aruncînd în noi cu sunete, cu imagini, cu acele subţirimi ale minţii pe care doar cei care au trăit iubiri adevărate le pot înţelege. Şi atunci lumea vulgară, ce nu înțelege, se răzvrăteşte. La fel de vulgar. Aruncă cu ce are la îndemînă, cu ce ştie cel mai bine să mînuiască. Cu noroi.
Genialul nostru Gheorghe, Regele Naiului, Zeul Pan, Uriașul, cum fantastic a esențializat iubita lui, nu putea face excepție.
Gheorghe nu există în afara dragostei, nu poate respira fără iubire, nu poate crea fără muză, nu ne poate fascina decît în preajma iubirii.
Dincolo de uluitoarea iubire pentru oameni, Uriașul are nevoie de dragostea adevărată a oamenilor, de dragostea unei femei, are nevoie să primească, dar, mai ales, să ofere prea-plinul sufletului său, dragostea lui transferată prin sensibilitate, căldură, emoție, fascinație, uluire, ca, în final, să creeze dependență.
Dincolo de vîrste, Gheorghe continuă să fascineze. Dar nu numai artistic. Gheorghe a fost și a rămas un cuceritor. De oameni, în general, dar, mai ales de femei, numai de acele femei care pot trece și dincolo de carnal, dincolo de pasionalul primitiv și exclusiv senzorial și se pot apropia nu numai de trup, dar și de suflet.
Cu ani în urmă am cunoscut-o pe iubita lui. O femeie/fată tînără, hărăzită de Dumnezeu cu acea frumusețe pe care ți-o poate da doar el, după ce înainte a așezat rădăcinile în pămînturile sănătoase și roditoare ale unui ținut unic și după ce, tot el, a dat chipului ceea ce puține alte chipuri au. Lumină, căldură, sensibilitate, frumusețe trainică și curată și, mai ales, dragoste. Acea dragoste specială ce trebuie oferită ca o ofrandă. Dar nu oricui, ci numai aceluia care știe să o aștepte, chiar și o viață, ca o nevoie existențială, ca o sete a geniului, ce, ostoită, permite creația, stimulează genialitatea, oferă dragostea adevărată.
Aceasta este Doamna de care are atîta nevoie, doamna atît de fragilă, dar atît de puternică, doamna ce poate oferi atîta dragoste cîtă
are nevoie cel ce ne dezvăluie, încă, miracolul sunetelor.
Aceasta este Doamna ce-i va sta alături pînă la sfîrșit. Și dincolo de sfîrșit.