Ieri, 6 aprilie, unul din puținii geniali pe care țara îi mai are a împlinit 72 de ani.
Mi se pare incredibil. Nu pentru că-i ascult muzica de o viață, nu pentru că vîrsta așează, oricum, semnele ei pe chip, ci pentru că vigoarea genialității lui este și azi nealterată, este intactă, așa cum era și acum 40 de ani, cînd zguduia planeta cu Doina de jale.
Mi se mai pare incredibilă vîrsta și pentru că, alături de cei din generația a II-a și a III-a, și tinerii ascultă extaziați muzica sa.
Nu a dorit să-și serbeze, ca în alți ani, aniversarea. Nu a dorit presă, deși, poate, niciodată mass-media nu a fost atît de plină de omagii la adresa carierei artistului fenomenal care este Gheorghe Zamfir.
A preferat ca, în liniștea maiestuoasă a Cobiei, să fie alături doar de muzica sa și de doi-trei vechi prieteni. Casa, ca mai întotdeauna, vibrează la sunetele naiului. Uluitoarea acoperire a 12 genuri muzicale te face ca mereu să găsești în muzica sa ceea ce, în acel moment, dorești să asculți.
Casa, ca întotdeauna, adună, pe lîngă amintirile lungilor pasaje mondiale, o seamă de lucrări proprii. Puțină lume știe că maestrul este un formidabil artist plastic, profund original în exprimarea vizuală a sunetelor. Așa cum este un talentat poet, volumele bilingve, în ediții româno-franceze, stînd mărturie.
Nu peste multă vreme, peste doar trei săptămîni, cu prilejul Festivalului internațional de nai ce-i va purta numele, se va lansa în premieră …o carte de povești pentru copii.
Cu siguranță, toți cei care vor avea în mînă această minunată carte, care se va chema Poveștile lui Zamfir, se vor întreba: De cînd regele naiului scrie povești?, sau Să fie vorba chiar de celebrul Gheorghe Zamfir?, sau Oare să fie cel care a arat cu naiul întreaga planetă, care a cucerit lumea muzicală, cel care a fost invitat la Papa de la Roma în trei rînduri, cel care a concertat în uriașe săli de concerte, în domuri și catedrale, oare el cunoaște atît de bine sufletul copiilor?

Întrebările sînt multe. Pentru mine nu a fost greu să răspund la toate aceste întrebări. Pentru că-i cunosc de ani sufletul, harul, credințele, iubirile, pasiunile, frămîntările, îngrijorările, fericirile, dorințele, sensibilitatea, personalitatea, singurătatea, dragostea, iubirea pentru pămînt, pentru animale, păsări, cele din natură și a cele din preajma omului și cunosc toate cele ce compun minunata și uriașa personalitate a unui genial.
Și m-am mai întrebat, în mai multe rînduri, apropo de geniali, de ce oare Gheorghe nu a avut o emisiune în seria Genialilor, atît de frumos scrise de o televiziune?

O personalitate se măsoară prin cîtă singurătate poate suporta – nota, cu tristețe, filosoful Friedrich Nietzsche. Scriitorul Cezar Ivănescu, parafrazînd textul celebrului filosof, înlocuia, acutizînd, singurătatea cu suferința, iar suportabilitatea cu capacitatea de a îndura: O personalitate se măsoară prin cîtă suferință poate îndura.

Se pare că, pentru Gheorghe Zamfir, cele două etaloane ale măsurii unei personalități, în care credem și pe care le regăsim la mai toți cei atinși de genialitate, singurătatea și suferința au coexistat și au fost prezente, dintotdeauna. Sînt proprii lui.

Singurătatea și suferința au fost două certitudini ce pregăteau explozia ce avea să urmeze, seismul ce urma să apară, minunea ce avea să se producă, uimirea ce avea să cuprindă apoi lumea, mai ales lumea muzicală și au fost semnele nașterii unui om care, alături de Enescu, Brâncuși, Eliade și mulți, mulți alții, au asigurat rezerva de genialitate pe care un popor respectabil și cu credință trebuie să o dobîndească.

Singurătatea și suferința au marcat, începînd cu copilăria, întreaga viață a artistului. Paradoxal, deși a avut lumea la picioare, deși a fost răsfățatul scenelor și al femeilor, deși regi, împărați, șefi de state și de guverne l-au invitat și primit, deși pînă și Papa de la Roma s-a grăbit să-l aibă, de mai multe ori, aproape, pentru a cerceta unde stă ascuns miracolul, el a fost, este și va rămîne un singuratic.

A fost și este marcat, mai mult decît orice, de suferință. Încă din tinerețe suferința s-a alăturat personalității lui. Mai puțin cea trupească, deși au fost lungi perioade din viața artistului, o spune el și o spun biografii, cînd a trebuit să renunțe la naiul lui iubit.
Dar nici atunci nu a renunțat la muzică. S-a refugiat în acordeon, în pian, în toate celelalte instrumente pe care trupul lui bolnav le putea suporta. Iar cînd dorul de nai nu mai putea fi stăpînit, atunci, contrar indicațiilor medicilor, doinea de jale și dor în tuburile lui.

Suferința sufletului și spiritului, însă, a fost mult mai mare.
După îndelungate perioade de succese mondiale (planetare, cum îi place să spună), dar chiar și în acele perioade, suferința a fost alături de el, însă, după ce hienele lumii au dibuit mirosul banului și au decis sfîșierea artistului, în fond un nepriceput în ale gestionării unei afaceri, ce putea fi una dintre cele mai mari, suferințele au început și continuă pînă azi.

O altfel de suferință a sufletului a fost atunci cînd oameni, pentru care a adus omagii de pe toată planeta, l-au uitat, după ce înainte l-au lovit, l-au furat, l-au jignit.
Dar poate cea mai mare suferință a maestrului este conștientizarea și subiectivarea depărtării acestui popor de credință, de morală, de biserică, de școală, de cinste, muncă, valoare și respectabilitate. Deci, marea lui suferință este fundamental morală.

Gheorghe mai are și o altă mare suferință. El plînge după distrugerea naturii, pentru că el iubește fundamental natura, tocmai de aceea nu a dorit niciodată să-și construiască ultima proprietate a vieții lui în capitala țării sau în oricare altă capitală europeană. Și-a construit casa vieții lui tocmai la Cobia, lîngă Găești, și foarte aproape de locurile copilăriei.

Cum spuneam, artistul iubește natura, dar este o altfel de dragoste decît a noastră, a celorlați. El iubește natura fundamental, în fiecare fibră și celulă a ei, cu fiecare fibră și moleculă a ființei sale.
Iubește fiecare floare, fiecare frunză, fiecare fir de iarbă, iubește copacii și mai ales pădurea de unde și-a cules, poate, cele mai frumoase pasaje ce s-au cîntat vreodată.
Din pădure a adus în muzică sunetele ei, ciripitul păsărilor, dincolo de Ciocîrlia lui pe care o cîntă dumnezeiește, așa cum nu a cîntat-o nimeni pînă la el sau de la el încoace. A adus muzica și sunetele pădurii pînă și în hit-ul mondial Păstorul singuratic – se pare cea mai ascultată melodie a secolului XX.

Pădurea, muzica ei, păsările, apele, izvoarele, muntele, dealurile, cîmpia, pămîntul, pe care îl ia mereu în mînă, pe toate le privește cu o venerație mai mare decît cei care își numără bogățiile, banii, averile.

Gheorghe iubește viețuitoarele, iubește atît pe cele aflate doar în grija lui Dumnezeu, dar și pe cele pe care Domnul le-a dat în grija omului: găina, porcul, vaca, oaia, calul, capra și, poate, mai mult decît orice, acel minunat și fidel prieten și tovarăș al omului, cîinele.
Are lîngă el, peste tot, pe unde cutreieră cu naiul lui, peste tot în țară și în lume, sufletele lui credincioase, cîțiva dintre prietenii ce nu l-au trădat niciodată, cîinii lui de suflet.

Artistul este fundamental un singuratic, un om care singur și-a comandat singurătatea ca o formă de apărare, dar și ca un protest la adresa a tot ce este dincolo de valorile lui morale, de creștinătate, de sfînt și miraculos, de acel miracol pe care doar credința, credința profundă ți-l poate da.

Mai cred, cu multe argumente la îndemînă, că Gheorghe este și un mare timid, un sfios, lucru ce, cu siguranță, pare paradoxal pentru un om care toată viața a avut în față oameni, mulți oameni, pentru cineva care a fost superantrenat în a relaționa, în a comunica cu cei pe care îi avea ca spectatori, colegi, adversari. Sute de mii, milioane.

Cu toate acestea, Zamfir a rămas un autentic țăran, în accepțiunea pozitivă a termenului. Un țăran harnic, cinstit, muncitor. Și, dincolo de cele știute de marele public, cei care doresc să-l cunoască complet mai trebuie să știe că întotdeauna maestrul, indiferent unde a locuit, în România, Franța, Elveția sau Canada, și-a întreținut cu brațele lui gospodăriile, a crescut animale, a cultivat pămîntul, arîndu-l, prășindu-l, irigîndu-l, ca orice bun țăran care respectă pămîntul ca pe o icoană sfîntă.
Și mai este țăran Gheorghe și pentru că este, poate, unul dintre puținii păstrători ai moralei țărănești autentice.

Pentru toate acestea și pentru încă multe altele, noi îl iubim.
Și îi dorim ani mulți, să ne bucure cu harul lui, harul celui din urmă genial.

La mulți ani!

Prof.Univ.Dr.Eugen Blaga

Doi prieteni: maestrul Gheorghe Zamfir și profesorul Eugen Blaga