Eugen Blaga: Tristețea Hunedoarei

 

„Decît catedrale, prefer să pictez oameni,
căci în ochii lor văd mai mult decît în măreția unor ziduri”.
Van Gogh

Pentru cei care iubesc istoria, dar și pentru cei care, aflați în vacanță, dezamăgiți de vremurile prezente, aleg să caute refugiul în vestigii trecute, în frumuseți de altădată, să caute urme a ceea ce au fost, cîndva, aceste meleaguri românești, vizitarea Castelului Corvineștilor din Hunedoara este un loc predilect.

Distribuie prietenilor

De mulți ani sîntem constanți vizitatori ai locului. Castelul a fost una dintre atracțiile semnificative ale Transilvaniei. În vremurile nu prea îndepărtate, cînd Hunedoara era asociată doar cu marele Combinat Siderurgic, acum dispărut, castelul era prezent doar în plan secund. Avea, poate, vocația de a fi doar o alternativă, de a fi doar o ilustrare, extrem de vizibilă, a parcursului pe care l-a făcut locul în anii „construcției socialiste”.
Ilustratele vremii alăturau imaginii castelului imaginea coșurilor, furnalelor aflate chiar în spatele aripii vestice a combinatului. Pentru iubitorii de atunci ai artei fotografice, alegerea unghiurilor favorabile se făcea cu dificultate. Cu greutate puteai realiza, din interior, imaginea castelului, fără a avea în cadru
și imagini din interiorul uriașului industrial.

Astăzi, însă, este extrem de ușor. Combinatul nu mai există. Mai sînt doar cîteva mărunte urme ce mai fumegă doar cîteodată. Cea mai mare parte a fost topită demult în cuptoarele europene. Nu mai există riscul de a compromite o imagine ce se dorește a fi doar din istorie, cu semnificații contemporane. A fost demolat, topit, furat, risipit totul. Pînă și halda de zgură, pînă și fabrica de oxigen, pînă și uzina cocso-chimică. În centrul orașului a dispărut celebra cantină a lui Țukerberger, ce dădea de mîncare, la prețuri modice, la peste 20.000 de muncitori din combinat. Acum, pe locul cantinei au crescut plante sălbatice. Lumea trece și plînge. Sigur, nu toți, doar cei care au trăit acele vremuri.

Întreg orașul suferă. Este extrem de trist și extrem de tăcut. Aglomerația optimistă de altădată de pe străzile și din prăvăliile centrului civic, aglomerația veselă din fața școlilor, de pe terasele grădinilor de vară, populate cu furnaliști și oțelari, veselia de altădată, toate au dispărut. Așa cum a dispărut și o bucată din linia de cale ferată, acoperită acum cu bitum, ce asigura transferul laminatelor de la combinat spre marele nod feroviar al Simeriei, de unde luau drumul spre portul Constanța, pentru ca apoi să treacă mări și oceane sau să fie duse pe calea ferată spre alte destinații, ce așteptau oțelul de la Hunedoara.
Astăzi linia este acoperită cu beton. Stîlpii liniei de înaltă tensiune, ce alimenta locomotivele electrice, mai sînt și acum în picioare, așa cum mai este și linia de cale ferată pînă la pasajul rutier, ca, apoi, dintr-o dată, pe lungimea a șapte metri, drumul de fier să dispară sub învelișul negru, sub învelișul rău al bitumului turnat în grabă de cei de la drumuri.
Stîlpii sînt ca niște cruci, ruginite deja, ce mai marchează, pînă cînd și ele se vor prăbuși, mormintele decedatei industrii. Mormintele în care își dorm somnul de veci răposatele locuri de muncă, alături de semnele, cîndva vii, ale unei zone prospere, ale unei zone bogate nu numai în istorie, dar și în prezentul de pînă acum două decenii. Este, într-un fel, victoria căii rutiere împotriva căii ferate, este victoria tristă a altora asupra industriei românești, este simbolul suferinței naționale, al abandonului independenței industriale, așa cum este și mărturia a ceea ce a fost cîndva industria națională.

Oamenii din Hunedoara sînt triști. Doar cîțiva dintre ei au șansa de a lucra într-o făbricuță ce produce componente pentru limuzinele altora. Cu siguranță, nu vor fi niciodată ale lor. Ei știu că făbricuța făcută de alții va sta în Hunedoara atîta vreme cît patronilor le este convenabilă forța de muncă ieftină de aici. Cînd costurile cu „munca vie” vor crește, cu siguranță, stăpînii vor alege alte locuri. Și atunci tristețea va învinge încă o dată.

Lacul Cinciș din apropiere, altădată fieful siderurgiștilor, este ocupat, de mulți ani, de îmbogățiții Hunedoarei, de cei ce au tăiat fără milă siderurgia și au vîndut-o străinilor pe bani puțini pentru țară, dar mulți pentru ei, sau de alții pe care nu-i întreabă nimeni. Despre nimic.
S-au dus demult concediile pe malurile lacului, e drept, în corturi, nu în vile, dar cu veselie, cu acea veselie sănătoasă, cu acea împăcare și liniște a celor ce-și cîștigă cinstit banii și cu satisfacția că țara îi respectă pentru ceea ce au făcut pentru ea. Astăzi, a vorbi de asemenea lucruri este cel puțin desuet și există riscul, aproape iminent, dacă insiști, de a te prăbuși în ridicol în ochii unora. Evident, nu ai celor care au construit și au crescut Hunedoara timp de 40 de ani.

Castelul Corvineștilor este de mai multă vreme un loc ales. Un obiectiv trecut în toate ofertele nenumăratelor agenții de turism ce, se știe, au aruncat în faliment oficiul de turism național. Astăzi, foști profesioniști, alături de amatori sau de pseudoprofesioniști, formați la universități pe care studenții nu le-au văzut decît pe site-uri, fac acum turism. Un turism primitive, ce contribuie cu mai nimic la creșterea PIB-ului național. Și aici, ca peste tot, evaziunea fiscală sufocă. Cît despre calitatea serviciilor, ce să mai vorbim?

Cum spuneam, Castelul Corvinilor, nu al huniazilor, cum eronat se poate citi în unele vechi materiale promoționale sau se poate auzi la necunoscători, sau răi, a devenit o țintă pentru cei care doresc să cunoască istoria acestor locuri. Mai mult ca oricînd, castelul este vizitat de oameni de peste tot, din țară și din afara ei.
Din păcate însă, și aici spiritul mercantil, așa-zisa autofinanțare și abandonarea adevărului istoric s-au impus mult mai mult decît ar trebui să o facă.
Despre ce este vorba?
În primul rînd, prețul biletului este mult prea mare față de punga românului de azi. Sigur, cei care am văzut muzeele europene am putea spune că prețul nu este mare. Pentru copiii noștri, însă, pentru șomerii Hunedoarei, pentru cei sărăciți de vremurile aspre de astăzi, prețul este mult prea mare. În schimb nu ți se oferă mai nimic. Oamenii bîntuie dezorientați și neinformați pe unde îi taie capul și apleacă urechea, vrînd nevrînd, la spusele unor pretinși „cunoscători” care, în lipsa ghizilor, transmit celor din jur neadevăruri, false legende, iluzii, fapte ce, chipurile, s-ar fi petrecut în minunatul castel.
În al doilea rînd, de ceva vreme, din dorința de a atrage și de a realiza venituri, castelul se poate închiria. Pentru ce? Evident, pentru nunți, cărora acum li se spune, de către promotori, evenimente. Castelul ți se închide în nas sîmbăta în jurul prînzului, pentru a face loc celor care l-au închiriat. Nuntașilor. Nu contează că ești din Tulcea, sau din Iași, sau te miri de unde și ai făcut sute de kilometri pentru a vedea castelul lui Iancu de Hunedoara. Și, pentru a da bine pozarului, plătit pentru a imortaliza evenimentul, coloanele din Sala Dietei, de la etajul castelului, a fost împodobite cu steaguri, cu stindarde stridente și neadevărate, inexistente în istoria castelului. Cei care-l vizitează după plecarea nuntașilor privesc cu surprindere și cu o nedisimulată uimire multitudinea de steaguri ce, chipurile, ar reprezenta Dieta transilvană. Cunoscătorii, în schimb, sînt iritați de falsuri.
A început și mobilarea timidă a unor încăperi din castel. Au fost aduse paturi cu baldachin, credențuri, mese ce se spune că ar fi ale dietei, scaune de toate felurile și din epoci diferite, creîndu-se un amalgam istoric ce lasă vizitatorul să creadă orice. La fel s-a procedat și în privința colecției de arme, a tapiseriilor și covoarelor, a timidelor vitralii ce încep să fie montate, etc.
Și încă ceva. Chiar la intrare, în partea opusă locului în care militarii erau închiși uneori, vis a vis de carceră, au apărut în ultimii ani cîteva săli care sperie copiii și aruncă în confuzie adulții. Sălile ilustrează torturile la care erau supuși oameni. Nu știm, însă, dacă este vorba de prizonieri de război sau de infractori de drept comun, condamnați, sau de militari care au trădat, sau de spioni capturați. Nu știm nimic. În schimb, plecăm cu falsa convingere că noi, la acea vreme, eram un popor de sălbatici, de oameni sîngeroși, nemiloși, sadici, care i-am supus la cazne grele pe semeni, deși istoria acestor locuri nu probează cu nimic astfel de apucături, astfel de cruzimi.
Copiii, unii, izbucnesc în lacrimi, iar adulții, ba revoltați, ba neștiutori, plîng cînd au în față „probele” așa-zisei cruzimi a înaintașilor noștri. Oamenii părăsesc locul repede, claustrați în încăperea adîncă, fără aer și cu un singur acces pentru ambele sensuri printr-un tunel strîmt, săpat în piatră și prost luminat, dar și oripilați de imaginile zguduitoare ale manechinelor ce ilustrează, extrem de convingător, chinurile torturilor și cruzimea torționarilor.
Pe ce oare se bazează aceste lucruri? De ce s-au confecționat asemenea scene? De ce sînt ele necesare? De ce nu sînt preveniți părinții pentru a decide dacă odrasla intră sau nu în camera torturilor?
Dacă doar pentru a stîrni interesul și a aduce mai mulți vizitatori și a cîștiga mai mulți bani, mi se pare mult prea puțin, față de neadevărurile pe care le promovează, față de răul pe care-l fac. Adevărului istoric și oamenilor.
Se pare că modelul, nici de această dată, nu ne aparține. Este preluat, ca atîtea alte rele, de prin lumea largă, unde setea de senzațional sau de cruzime vinde. Și unde istoria nu mai contează.

Nici reabilitarea castelului nu se face cu respectarea întocmai a normelor specifice unor astfel de obiective istorice. Crenelurile zidurilor au fost acoperite recent cu tencuieli moderne. Peste piatra de veacuri se așterne acum tencuială, apoi porțiuni mari din zidurile exterioare sînt înlocuite de pietre șlefuite, lustruite, impecabile, care, în final, vor crea un aspect de castel recent construit, nou, apropiat de cele din mucava de prin studiourile americane proaste. Și multe altele.
Mă întreb, la fel ca și alți privitori, cine aprobă astfel de lucrări? Cît au costat? Cine sînt consulatanții istorici care consiliază meșterii? Cine a dat avizele? Cine supraveghează execuția? Cine sînt cei care le execută?
Mai sînt multe alte lucruri ce șochează, ce atrag atenția prin nefirescul lor, pe care lumea le tolerează, neștiind că nimeni nu are voie să agreseze istoria, vestigiile ce ne-au rămas, adevărul istoric.
Oricum, însă, castelul trebuie văzut.Este unul dintre cele mai frumoase castele medievale europene păstrate în asemenea condiții.

Hunedoara, în schimb, nu poate trăi doar din turismul generat de castel. Orașul trebuie salvat. Este un oraș minunat, cu o vegetație abundentă, plantată de locuitori, care se îngrijorau de sănătatea mediului și a oamenilor în perioadele în care combinatul polua. Astăzi aerul în oraș este curat. Poluarea a dispărut, dar parcă oamenilor le lipsește poluarea, parcă și-ar dori ca prin coșurile imaginare, pentru că cele reale nu mai sînt, să se arunce în aer gudroane. Ar ști atunci că dispariția combinatului a fost doar o părere, doar un vis urît, doar un coșmar și că, iată, uzinele din colos funcționează și acum, iar oamenii au unde munci.
Din nefericire, visele au dispărut, așa cum au dispărut toate. Pentru totdeauna. Nu s-a pus nimic în loc. Oamenii continuă să plîngă. Cei care au pe cineva la țară au plecat. Mulți au plecat prin alte țări, unde fac munci necalificate, ei, care produceau cu brațele lor cel mai bun oțel, ei, care lucrau pînă în 1989 pe mașini cu programare numerică, ei, care construiseră alte combinate siderurgice la Galați, Călărași sau Tîrgoviște. Acum ei nu mai contează. Pentru nimeni. Tac și suferă. Plîng, dar cu demnitate. Nu sînt lacrimile neputinței, nici ale regretului după un sistem de organizare socială ce nu mai putea funcționa. Sînt doar lacrimile suferinței pentru aruncarea la coș a vieții lor, a muncii lor. Mai sînt și lacrimile generate de lipsa de șanse pentru copiii lor, de lipsa generală de perspectivă. De aceea Hunedoara este tristă, așa cum sînt triști și cei care pătrund în subsolurile torturii din castel și resping această punere în scenă. Ei trăiesc azi altfel de torturi. Mult mai grele. Tortura lor, tortura modernă la care sînt supuși este mult mai grea. Evul mediu nu inventase asemenea torturi. Se limitau a elonga mîinile și picioarele, a ține în lanțuri, a așeza trupurile pe scaune cu cuie. Nu se inventase tortura prin lipsa de locuri de muncă, prin foame, prin frigul din case, prin lipsa de bani, prin tristețea copiilor, prin lipsa de șanse.
De aceea Hunedoara este tristă.