Exclusivitate. Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Bradu Iamandescu, despre TERAPIA PRIN MUZICĂ (partea a doua)

– Aţi publicat, în premieră la noi în ţară, între cele 25 de cărţi de până acum, două ediţii ale unei monografii – cu alură de tratat – ”Muzicoterapia receptivă”, cea de-a doua în colaborare cu reputaţi muzicoterapeuti europeni. Această a doua ediţie, mult solicitată – încă – după epuizarea tirajului are un ecou care persistă în rândul psihologilor, medicilor şi melomanilor. Cum e cu această terapie prin muzică?

– Muzicoterapia este o formă de psihoterapie din grupul terapiilor de relaxare care porneşte de la specificul muzicii, dotată cu proprietăţi unice de inducţie a unor procese psihologice de natură meditativă şi, la polul opus, de natură invicorativă, exuberantă, ambele tipuri de modificări psihologice rezultând din activarea neuronilor scoarţei cerebrale şi propagându-se la nivelul ţesuturilor şi organelor prin aşa-numitul releu psihosomatic (fibre nervoase şi substanţe umorale, reprezentând o pletoră de neuromediatori). Forma de acţiune a muzicii este, în mare parte, dependenta de ascultarea ei (muzicoterapia receptivă) sau de interpretarea ei vocală ori la diferite instrumente (muzicoterapie activă).
Personal, pornind de la posibilităţile mai reduse de practică a muzicoterapiei active (spaţiu special şi procurarea unor instrumente muzicale), dar şi de la faptul că ascultarea muzicii (muzicoterapia receptivă) reprezintă un fenomen de uriaşă amploare deoarece ascultăm, în mod obişnuit, ore întregi de muzică, în special, ca fundal pentru unele activităţi – fizice sau intelectuale – ceea ce poate fi comparabil cel puţin cu efectele pe care le au alimentele consumate zilnic asupra sănătăţii în decursul anilor.
Din această perspectivă, am iniţiat un program de cercetare a efectelor muzicii asupra diferitelor procese psihice şi mai ales somatice, angrenând în cercetare studenţii mei, cadre didactice de la catedra de Psihologie Medicală, dar şi cinci dintre foştii mei doctoranzi.
Am prezentat rezultatul acestor cercetări la conferinţele internaţionale de la Ascona, Heidelberg, Viena, Oslo, Berlin, Mainz, Trier şi, de mai multe ori, la Freiburg. Aşa am putut să cunosc personalităţi marcante europene din domeniul muzicoterapiei, unii dintre ei publicând capitole în ediţia a II-a a cărţii mele – ”Muzicoterapia receptivă” – aşa cum şi eu am publicat câte un capitol în trei cărţi de limba germană, din domeniul art-terapiei.
– Sunt oameni alergici la muzica de calitate! Sunt şi oameni care nu pot trăi fără muzică de înalta rezonanţă sufletească. Dumneavoastră spuneţi, într-un mai vechi interviu, că ”Nicio muzică nu poate depăşi pragul pe care îl atinge muzica clasică (simfonică şi de cameră)”. La noi răsună des manelele! Unii-s alergici la ele. Alţii…

– Cercetările de neurofiziologie asupra diferitelor genuri de muzică: simfonică, de cameră, de operă şi operetă, uşoară (tango, vals, pop etc), efectuate cu ajutorul tomografiei computerizate cu pozitroni, au evidenţiat activarea scoarţei cerebrale obiectivată (sub forma unor luminiţe sclipitoare) realizată într-o proporţie maximă de către muzica simfonică clasică (circa 90 la sută), culminând cu muzica lui Mozart care a atins 100 la sută.

Consider că şi alţi clasici precum Beethoven, Bach sau Schubert – şi nu numai ei! – ar putea atinge o astfel de performanţă. De menţionat că dintre celelalte genuri muzicale amintite mai sus, doar tangoul atinge 50 la sută.

Întrucât Wilms a propus o corelaţie foarte credibilă între etajele psihismului (instinctual, afectiv şi intelectual) şi principalii parametri ai muzicii (ritm, melodie şi armonie), putem să acceptăm corelaţiile indicate de către autor în următoarele cupluri: instincte-ritm, afectivitate-melodie şi armonie timbrală (orchestraţie) – procese intelectuale. Astfel, este normal să conchidem că manelele – prin accentul pus pe ritm – stimulează numai procesele biologice/instinctuale, potenţate şi de trivialitatea textelor însoţitoare.

Există foarte rar persoane alergice la muzică, în general, şi destul de frecvent alergici la muzică clasică. Dar vorbele lui Enescu (”nu există muzică uşoară sau grea, ci muzică bună…..”) accentuează faptul că o melodie populară sau de muzică uşoară (un adevărat şlagăr) pot ajunge la inima noastră chiar de-a lungul veacurilor (valsurile lui Strauss, şansonetele create de Becaud sau Aznavour etc). Practica mea cu studenţii medicinişti din Bucureşti, ca şi cu studenţi de la Facultatea de Asistenţă Socială din Freiburg mi-a demonstrat că inteligenţa unui ascultător contează mai mult chiar decât educaţia sa muzicală (!). Este o calitate pe care trebuie să o aibă un ascultător pentru a fi plăcut impresionat de o simfonie sau de un trio instrumental din domeniul muzicii clasice.

Educaţia muzicală doar facilitează, potenţează emoţia spontană declanşată de audiţia acestui tip de muzică la indivizii dotaţi cu înţelegerea pe care o presupune o educaţie universitară.
Din observaţii personale, accesibilitatea muzicii clasice poate fi prezentă şi la acei oameni care nu au avut posibilitatea frecventării unei facultăţi, dar care prezintă un nivel de inteligenţă superior.
Un exemplu mi l-a oferit o infirmieră din spital care a descris într-un mod extrem de plastic impresiile pe care i le-a produs fragmentul muzical wagnerian,”călătoria lui Siegrid pe Rin”. Această femeie cu o educaţie sumară avea ca probă suplimentară (de ordin genetic) a nivelului său de inteligenţă superioară existenţa unui fiu, olimpic pe ţară la matematică.

– Aţi format şi continuaţi să formaţi generaţii de studenţi care se întorc de la concursuri de profil internaţionale, cu cele mai mari premii. Eraţi într-o vreme necăjit că presa, televiziunile, atente la detalii legate de nu ştiu ce vedetă care se exprimă cu genunchii dezveliţi pe ecran, sunt total indiferente la popularizarea unor astfel de medaliaţi care ne fac cinste. Ce aţi populariza din şcoala dumneavoastră de urmaşi?
– Am avut şansa ca psihologia medicală să fie un domeniu de care oamenii inteligenţi să fie interesaţi. Din acest motiv, receptivitatea studenţilor mei la cursurile de psihologie medicală să fie maxim. Am avut un cult pentru studenţi cărora la examene eram îndreptăţit să le acord nota 10 cu evidențiere şi a căror traiectorie profesională le-am urmărit-o mulţi ani, fiind ajutat şi de mesajele pozitive primite de la ei.
Pot să afirm cu multă siguranţă că studenţii medicinişti din România sunt valoroşi şi competitivi. Un exemplu vi-l pot oferi referitor la succesul echipei catedrei de Psihologie Medicală de la Universitatea Carol Davila, succes repurtat la Concursul Internaţional de Psihosomatică, dotat cu premiile Balint, de la Ascona, în anul 2000, când juriul a găsit de cuviinţă să acorde un premiu special, unic în cei 34 de ani ai acestui concurs, în care premiile erau individuale. Acest premiu special a fost un premiu colectiv pentru toţi cei opt studenţi ai mei în afara premiilor I şi III, primite de doi dintre ei.
La aceste cursuri anuale participau studenţi din Germania, Franţa, Anglia, SUA, Japonia etc, având un minim de participanţi de peste 20-30 din fiecare ţară.
Se poate înţelege în acest context, semnificaţia acestui premiu motivat de către juriu prin etalarea de către studenţii români (de anul II, faţă de anii superiori ai celorlaţi studenţi) a unui nivel neobişnuit de maturitate în gândire şi cultură generală.
Am fost şi eu premiat în calitatea mea de ”antrenor”, dar cel mai mult m-au bucurat – la festivitatea de premiere – felicitările ambasadoarei Austriei prezentă alături de alţi ambasadori la acest moment festiv, în timp ce ambasadorul României (invitat în mod special de mine) a trimis un secretar de ambasadă, mereu cu ochii pe ceas, care a scuzat absenţa şefului, decis să participe în aceeaşi zi la un eveniment cultural ocazionat de vizita în Elveţia a unui grup de dansatori români (dansuri populare).
Am înţeles atunci multe, iar scriitorul Lucian Avramescu – anunţat de mine despre eveniment şi care publicase ştirea pentru presa noastră înainte de eveniment – avea să scrie ulterior o notiţă sarcastică în cartea sa ”Ciorne”, în care a relatat că în acea vreme, toate ziarele bucureştene nu au găsit cu cale să notifice succesul studenţilor români, dar, aproape toate au relatat ştirea că ”s-au pierdut câinii lui Băsescu”.
Trecând peste relatarea acestei întâmplări ”cu tâlc”, aş vrea să subliniez apetitul studenţilor medicinişti pentru intercalarea în timpul cursurilor (indiferent de materie) a unor cazuri clinice cu aplicaţii la noţiunile teoretice primite, fapt datorat pasiunii lor pentru profesia medicală.
Trebuie menţionat că, având întotdeauna convingerea că tinerii aflaţi în epoca ”de formare” sunt extrem atraşi de modele de succes în viaţă şi în profesie, am avut inspiraţia să invit în anii 2013 şi 2014, la câte un curs de psihologie medicală, două mari personalităţi ale lumii medicale, Acad. Ştefan M. Milcu şi Prof. Dr. Victor Săhleanu, a căror prezenţă în mijlocul studenţilor a creat o emoţie de nedescris în rândul acestora (dar nici profesorii nu au rămas indiferenţi la această întâlnire de neuitat).
Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPress (va urma)