(Paraleli suntem noi cu memoria şi mintea)

Pornind de la definiţia paralelei din geometrie, care spune că sunt două linii drepte care nu se întâlnesc niciodată, constatăm că e o mare eroare să o foloseşti măcar şi ca metaforă în contextul unui stat şi, cu-atât mai mult,    într-un stat european, cum este România.

Ori, statele noastre paralele se întâlnesc destul de des şi chiar vor să se distrugă unele pe altele.

Dacă totuşi sunteţi curioşi să aflaţi de ce în această frumoasă ţară a apărut năstruşnica idee a statului paralel, am să încerc să vă împrospătez memoria cu diverse etape din istoria noastră contemporană, unde unele lucruri sunt făcute prost de la început, ţara a fost lăsată pe mâna unor conducători care în viaţa lor nu au fost în stare să construiască nici măcar o cuşcă de câine, darmite să conducă şi să gestioneze o republică dificilă cum e România.

Păi să vedem: s-a greşit enorm la elaborarea noii noastre Constituţii, creată prima dată în 1992 după chipul şi asemănarea lui Ion Iliescu, iar cea din 2003, revizuită, care să fie făcută după chipul şi asemănarea lui Adrian Năstase, care chiar şi-a mărit mandatul la cinci ani de zile.

Ei au lansat noul stat capitalist România, cu o conducere bicefală. Una la Cotroceni şi una la Parlament care nominalizează şi aprobă Guvernul, în urma unor alegeri democratice, Preşedintele ţării, în schimb, îi numeşte pe şefii serviciilor secrete şi, slavă Domnului, avem destule, el numeşte şefii celei de-a treia puteri  în stat, puterea judecătorească, şi tot el cheamă la ordine prin CSAT – o găselniţă românească de sorginte comunistă – aproape tot Guvernul, în frunte cu primul ministru, ba chiar mai poate face ceva, să prezideze şedinţele de guvern, atunci când doreşte domnia sa.

Cu alte cuvinte, prin Constituţie, noi avem două Executive.

Sigur, noi avem şi putere legislativă, care însă nu s-a dovedit o reală putere, care să controleze cu-adevărat instituţiile statului şi Guvernul cel de-al doilea Executiv. Aş spune că, de 27 ani, Parlamentul este cel controlat, şi nu invers, cum ar fi normal. Cel mai grav pentru ţara asta a fost faptul că am avut neşansa sau nenorocirea de a fi poluaţi timp de 10 ani de un comunisto-securist, needucat, parşiv, mincinos, un beţiv cu mania persecuţiei, care a lansat un slogan în societatea noastră, precum „să lăsăm instituţiile statului să lucreze”, oare pentru cine?

Desigur, pentru el, pentru amanta lui, familia şi toţi acoliţii lui, care s-au dovedit ulterior a fi cu toţii nişte mari infractori ai unei Românii care s-a „bucurat” de un stat mafiot  patronat chiar de el, şi nicidecum de un stat de drept, cum ne dorim noi, românii de rând, de cel puţin 27 ani încoace.

Acest neobrăzat, obraznic şi mereu pus pe harţă a fost susţinut cu banii miliardarului Soros să poată accede la puterea în România. Ulterior i s-a cerut să pună la conducerea statului persoane, chipurile, din societatea civilă dar care, de fapt, erau angajaţi ai unor ONG-uri aparţinând acestui personaj controversat, chiar şi în ţara lui de origine, şi chiar în SUA, actuala lui ţară adoptivă.

Mai e ceva de care ar trebui să ţinem cont şi anume, după ce România a intrat în sfera de influenţă a SUA, UE şi al NATO, pe formula luptei împotriva corupţiei, ea urmând să devină un stat poliţienesc şi care să fie un executant fidel al deciziilor de la Casa Albă şi Bruxelles, căci vorba aia, nu degeaba avem cea mai mare deschidere la Marea Neagră. Puterile occidentale ale lumii ne-au colonizat şi am început să vorbim de parteneri când, de fapt, ei ne sunt noii noştri stăpâni. Cam aşa se întâmplă cu cel care plăteşte muzica, el o şi comandă.

Aşa că să nu mai vorbim de un stat paralel, căci e o bazaconie, atât timp cât avem un Preşedinte provenit dintr-o anume culoare politică şi care nu-şi poate uita foştii parteneri şi are atâta putere şi avem Parlament cu o majoritate confortabilă de altă culoare.

Poate ar trebui să înţelegem sensul cuvântului „coabitare la guvernare” şi chiar să-l şi exercităm, dacă vrem să ne fie bine ca naţie, ori dacă nu, atunci să o ţinem permanent într-o dihonie şi dezbinare naţională.

E greu să lucrezi cu oameni care au orgolii mai mari decât condiţia lor socială şi politică.