AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Florentin Scalețchi: SIMULACRUL DEMOCRAȚIEI!!!

 

Una spunem şi alta gândim!!!
De 27 ani, dacă nu chiar de 32 ani, am luat decizia crucială a vieţii, de a mă dedica propriei mele lupte, deloc uşoare, pentru cunoaşterea, promovarea şi apărarea drepturilor fundamentale ale omului, în România şi în lume.
În cei cinci ani, petrecuţi în închisorile de exterminare psihică şi fizică ale regimului comunist, ca deţinut politic, fiind condamnat de două ori la moarte pentru complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii comuniste din Republica Socialistă România, mi-am făcut pionieratul printr-un exerciţiu permanent şi dificil, cu vicisitudinile unei vieţi în regim de recluziune totală şi lipsit de orice drepturi, inclusiv dreptul la viaţă.
Eliberat în ziua de 22 Decembrie 1989, ziua Revoluţiei Române, din închisoarea politică Aiud şi adus în prima conducere a noului stat capitalist România, ca preşedinte al Comisiei legislative, juridice şi a drepturilor omului, mi-am asumat riscul de a mă înhăma la lupta pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului.
După ce mi s-a încredinţat misiunea de a implementa în România o filială a Societăţii Internaţionale a Drepturilor Omului, în martie 1990, a urmat apariţia, pentru prima dată în România, a Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, pe care am avut onoarea să o conduc până în ziua de azi.
Cea mai grea problemă pe care am întâlnit-o în toţi aceşti ani a fost lupta cu mentalităţile oamenilor, cu atitudinea retrogradă a diverşilor conducători de instituţii, cu reticenţe la schimbare, la nou, cu o lipsă de încredere a oamenilor în orice fel de instituţii de tip nou, cu o lipsă de implicare şi de susţinere a societăţii civile.
Ani de zile, în România, drepturile omului au fost prilej de mişto şi caterincă pentru mulţi şefi de instituţii şi conducători ai statului de drept. Greu de tot s-a înţeles în ţara asta importanţa respectării şi apărării drepturilor omului. A trebuit să fim condamnaţi de sute de mii de ori la CEDO, din 1995, când am aderat la ea, ca să începem să înţelegem că drepturile omului, indiferent de starea socială şi politică a fiecărui individ, nu reprezintă un joc de cuvinte, este problema cea mai importantă într-un stat de drept şi cu o democraţie consolidată.
Greu, foarte greu, instituţiile statului au acceptat să-şi creeze departamente pentru drepturile omului şi să fie controlate de societatea civilă, mai precis de ONG-uri care au în statut promovarea, respectarea şi apărarea drepturilor omului.
Cu toate acestea, se simte un dezinteres nemotivat din partea statului faţă de această vitală şi importantă dimensiune dintr-o societate cu pretenţii, aşa cum se vrea a fi cea română.
Ne mişcăm foarte greu şi de multe ori haotic la toate semnalele internaţionale şi chiar naţionale. Doar biciul rece al unor rezoluţii din Parlamentul European, ale unor condamnări ale Curţii Europene de Justiţie de la Luxembourg sau cele ale CEDO au făcut ca România să încerce a mişca lucrurile pe acest palier foarte important al unei societăţi.
Amprenta pe care au lăsat-o regimurile dictatoriale încă ne macină şi ne învrăjbeşte. Mai nou în România, sintagma „lupta pentru drepturile omului” o auzi rostită de cea mai mare parte a politicienilor. Ba e chiar la modă ca, în fiecare discurs al parlamentarilor şi guvernanţilor noştri, să se vorbească despre respectarea drepturilor omului, numai că una spun, alta gândesc şi cu totul alta fac, când trec la fapte.
Sigur, ei aparţin unei gândiri înapoiate, chiar malefice, mefistofelice, care dăunează grav democraţiei şi statului de drept. Democraţia ori este mimată, ori ne aflăm într-o autocraţie sau într-un un stat poliţienesc, fără controlul firesc al societăţii civile.
Reveniţi-vă, domnilor, înţelegeţi că, fără drepturi, oamenii pot fi lipsiţi de condiţia existenţei lor umane!

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!