Gelu Ionescu, interviu cu Giorgiana Radu Avramescu

– Ce mai faceţi?

– Îmi puneți o întrebare la care nu prea știu să răspund în ultima vreme. Mă străduiesc să fac ce trebuie. Încerc să mă adaptez unei vieți pentru care nu eram pregătită. O viață care parcă nu e a mea. Cineva a tot încercat să-mi predea niște lecții în sensul acesta, să mă pregătească, dar eu am cam absentat. De fapt, nu am vrut să învăț a trăi ceea ce trăiesc astăzi. Ce mai fac? Nu știu! Poate mâine am să aflu! Timpul ne este uneori prieten.

– Sunt un marţian şi nu ştiu nimic despre Terra şi despre locuitorii ei, deci nici despre dumneavoastră. Cine sunteţi? Cum vă definiţi?

Distribuie prietenilor

– Nu prea aduceți cu un marțian, dar fie…Sunt un om care a iubit, care iubește și care, fără iubire, nu ar putea trăi. Sunt un om binecuvântat de Dumnezeu. Am simțit de multe ori protecția divină. Sunt un pământean care se teme să nu-L piardă pe Dumnezeu, să nu se piardă pe sine.

– Sunt o floare care vorbeşte şi vă întreabă cine sunteţi?

– Tocmai ce v-am răspuns cine sunt, dar dacă dumneavoastră spuneți că sunteți o floare vorbitoare, înseamnă că trebuie să grăim aceeași limbă. Sunt un trandafir.

– Sunt colecţionar de visuri! Îmi puteţi spune trei visuri ale dumneavoastră?

Nu am făcut un inventar al visurilor mele. De fapt, cred că nici nu prea îndrăznesc să visez. Știu doar că îmi doresc să fiu o mamă bună pentru fiica mea, Luciana, să-i fiu cât mai mulți ani alături. Apoi îmi doresc să scriu. Să scriu mai bine, și mai bine…Îmi doresc să fiu un om mai bun. Să capăt înțelepciune. Să evoluez. Să fiu sănătoasă.

– Sunt un călător prin suflete… Ce iubiţi cel mai mult?

– Îmi iubesc copilul, apoi iubesc viața, cu tot ce implică ea.

– Nu fac un sondaj, dar aş vrea să ştiu care sunt poeţii dumneavoastră preferaţi?

– Spre rușinea mea n-am citit și nu citesc multă poezie, în afara poeziei soțului meu, poetul Lucian Avramescu. El este poetul preferat al inimii mele, dar îmi plac Rilke și Emily Brontë. Apoi, cine nu iubește poezia lui Nichita Stănescu?

– Ce NU vă place cel mai mult?

– Nu știu dacă pot spune că există ceva doar care nu-mi place cel mai mult. Sunt multe care nu-mi plac, dar fruntașă într-un astfel de top ar fi minciuna. Eu sunt un om sincer, ceea ce mă dezavantajează, și atunci minciuna mă rănește foarte tare.

– Dacă ar fi să stabiliţi o rută a unui tren, ideală şi spectaculoasă, care ar fi aceea?

N-am prea călătorit cu trenul în viața mea. De vreo două-trei ori. Întrucât îmi dați posibilitatea să aleg eu ruta, atunci aceea ar fi către cer, și înapoi.

– Dacă aţi avea o corabie, ce nume i-aţi da?

– Speranța!

– Pictaţi? Desenaţi? Ce pictori vă plac mai mult?

– Nu pictez, nu desenez. Îmi place Laurențiu Burlacu. Mi se pare că surprinde foarte bine femeia. Senzualitatea ei, gingășia.

– Sculpturile preferate?

– Nu există sculpturi pe care să le prefer în detrimentul altora. Poate că îmi plac unele mai mult decât altele, însă le privesc pe toate cu admirație și prețuire pentru mâinile care le-au dat viață, pentru talentul, imaginația și munca artiștilor, fie ei consacrați sau mai puțin știuți.

– Vreţi să rememoraţi prima întâlnire cu poetul Lucian Avramescu?

– Rememorez deseori acea zi, acel moment. Am sentimentul că s-a petrecut ieri. Poate că așa a și fost.

– Vă amintiţi care au fost ultimele cuvinte pe care vi le-a spus?

– Ultimele cuvinte le-a scris, nu le-a rostit, așa încât încerc să-mi amintesc doar vorbele care răsunau a viață, a încredere. Cuvintele lui aveau o muzicalitate aparte, indiferent ce spuneau. Pe acelea încerc să mi le amintesc în fiecare zi, să le aud fără să mă doară neputința lor din ultimii doi ani de viață ai soțului meu.

– Vă amintiţi ultimul gest pe care l-a făcut?

– Îmi amintesc tot, fiecare gest, fiecare clipă, până la ultima secundă, dar permiteți-mi, vă rog, domnule Gelu Ionescu, să rămână zidite acolo, în sertarul neuitării.

– Dacă ar fi să compuneţi un haiku să vă reprezinte starea dumneavoastră de acum, cum ar suna?

– Domnule Ionescu, știți că eu sunt departe de a scrie poezie. Cum însă îmi acordați atâta credit, voi încerca să mă joc de-a poezia japoneză.
du-mă în ploaie
usucă-mi lacrima
și plouă din nou

– Cântaţi?

– Nu. Ca orice copil, am cântat la serbările școlare, apoi la biserică, în perioada deniilor, înainte de sărbătoarea Învierii Domnului. Îmi plăcea tare mult să cânt Prohodul. Cred că acest lucru se datora și doamnei Tănăsescu, învățătoarea mea, care și-a apropiat foarte mult elevii de biserică. Acum îmi place să ascult muzică, nu să cânt.

– Care este cel mai frumos dar primit vreodată?

– Am primit multe daruri frumoase, dar n-aș putea spune despre unul că a fost cel mai cel. Dacă Luciana poate fi numit dar, atunci ea este.

– Care este cea mai frumoasă surpriză care vi s-a făcut vreodată.

– Surprize mi s-au făcut. Pentru mine, toate au fost la fel de frumoase. Cine știe, poate la un moment dat va exista și „cea mai frumoasă”?!

– Ce nu aţi vrea să vă întrebe nimeni niciodată?

– Nu m-am gândit la acest lucru, iar acum când mă întrebați, nu prea știu ce să vă răspund. Ce nu se întreabă niciodată…

– Care sunt cele mai mari bucurii ale dumneavoastră?

– Bucuriile se petrec mai greu la mine în perioada aceasta. Bucurii mari pentru mine pot fi acelea mici, pe care de multe ori le neglijăm. Le considerăm neînsemnate. Bucurie mare e reușita unui material. De pildă, scrierea unui text de care sunt foarte mulțumită (mi se întâmplă rar!), îmi generează o imensă bucurie. Mă face foarte fericită. În rest, bucuriile le adun din gesturi, din priviri, din cuvinte, din îmbrățișări, din natură!

– Ce reprezintă Muzeul Pietrei pentru dumneavoastră?

– Muzeul Pietrei este locul în care am crescut ca om, și pe care l-am văzut crescând. Timp de 16 ani, cât mi-a fost dat să fiu soția poetului Lucian Avramescu, am văzut, și am participat la nașterea acestui proiect cultural. Muzeul Pietrei este locul care adună laolaltă istorie, artă, viață, moarte, trecut, prezent și viitor. Este un loc cu o energie aparte, pe care îl iubesc cu toate frumusețile lui, cu toate durerile lui.

– Cum vedeţi viitorul acestui muzeu?

– Îl văd așa cum îl vedea ctitorul lui, poetul Lucian Avramescu. Îl văd înflorind. Îl văd vizitat, apreciat, reper cultural important pentru generațiile de azi, și de mâine, și de poimâine. E darul poetului făcut posterității, și trebuie prețuit!

– Vă place gospodăria?

– Bănuiesc că mă întrebați în sensul de a gospodări. Da, nu-mi sunt străine activitățile pe care le presupune o gospodărie la sat. Nu mă sustrag de la niciuna, oricât de complicată ar părea. Sigur că nu le fac pe toate cu bucurie. În viață, sunt lucruri pe care le facem și pentru că trebuie, nu musai din plăcere. Uneori mă odihnește munca în curte, ori în grădină. Important e să fie soare, să nu bată vântul. Nu suport frigul!

– La ce nu aţi renunţa niciodată?

– La credința în Dumnezeu. M-am „certat” în câteva rânduri cu El. Apoi, gândul că L-aș putea pierde, că m-aș putea îndepărta de El definitiv, m-a cutremurat.

– Ce sinonim pentru cuvântul viaţă găsiţi a fi cel mai potrivit?

– Însuflețire!

– Dintre poemele pe care vi le-a dedicat poetul Lucian Avramescu pe care îl iubiţi cel mai tare? Ne puteţi spune geneza acestuia?

– Le iubesc pe toate în egală măsură. Toate mă bucură, toate mă dor. La unele am râs, la altele am plâns. Îmi amintesc fiecare detaliu, fiecare germene care a dus la nașterea lor, dar vă povestesc altădată.

– Să ne întoarcem un pic în timp… Dacă aţi fi Eva, ce aţi face, care ar fi opţiunea?

– Probabil aș face ce a făcut și ea. Dacă Eva ar fi fost ascultătoare, n-am fi trăit ce trăim astăzi, nu? Lucrurile ar fi fost altcum. Dar nu știm cum ar fi arătat acea lume fără de păcat. Greșeala Evei ne-a favorizat într-un fel. Iată, suntem aici. Trăim, iubim, suferim, murim. Un ospăț de simțiri!

– Culoarea preferată?

– Îmi place verdele. Poate pentru că sunt născută primăvara. Apoi galbenul. Apoi toate celelalte.

– Piesa de teatru preferată?
– O piesă care nu s-a jucat încă, dar se va pune în scenă la un moment dat. „Să nu furi niciodată o mireasă” – autor Lucian Avramescu.

Interviu realizat de Gelu Nicolae Ionescu, pentru revista „Atitudini vechi și noi”