Geta Sandu: Viața rămâne ca o candelă mereu aprinsă pentru cei ce iubesc viața. La Roma doar ce s-a oprit ploaia

Buni zori, maestre! Viața rămâne ca o candelă mereu aprinsă pentru cei ce iubesc viața, sunt cu iubire de Dumnezeu și de toată „armata” lui, pentru cei ce nu obosesc dând aripi unui vis. Când au un vis de realizat mintea e un amalgam de cuvinte cărora le găsești rostul. Le așezi unde le e locul și fapta, ca pe micile piese de puzzle dintr-un tablou. După duminica cu răutățile ciupercilor otrăvite de boala numită răutate, săptămânii să-i deschidem larg bratele. Ne suflecăm mânecile cămășii în semn că „hai la treaba” și pe aici ne este pasul. La Roma doar ce s-a oprit ploaia. Maestre ce a-ți făcut? A-ți gonit-o spre noi? 😊. Cum somnul nu mi-a dat pace, i-am ascultat din noapte concertul picăturilor mai repezi sau inceate și în aerul rece al nopții ce își făcea loc prin ferestra între deschisă am meditat. Am nopți când visul meu la care lucrez acasă în România nu îmi dă pace. Mintea îl întoarce pe toate părțile, dar tot mintea mă ajută să iau decizia bună să arate bine chiar dacă are pașii înceți în finalizare. Răbdare îmi zic. Cu răbdare trec Marea, oricare este ea. Ieri am colindat printr-o Pensiune de Agroturism în vecinătatea Romei. O locație superbă care m-a întors un pic în viața de la țară de altădată, unde porcul era liber și alerga găinile harnice cu puii lor prin ograda de pământ bătut. Într-un loc la azavadă, într-un șopron parcă să le protejeze fierul din care erau făcute de mai bine de opt zeci de ani, utilaje agricole ale familiei care au pus bazele micuței ferme de pe creasta de deal unde rândurile de vie zâmbeau în soarele care juca ascunsa cu toți cei ce așteptau prânzul pe prispa restaurantului. Fazani, bibilici, găinii cocoși. Livada și via cu fânnul recent cosit și lăsat pe loc, precum un covor auriu în mersul pasului celui ce admira munca omului care iubește pământul și roadele lui. Multe aș avea de spus, căci multe din ce iubesc mi-a fost dat să văd, și din care am învățat. Nu trebuie să aruncam nimic din istoria trecutului, nu pentru noi, pentru cei ce vin după noi și cărora tehnologia le fură și viața, iar ei nu vad. Până să ajungem la frumusețea din natură dintre dealurile încărcate de păduri, viile înflorite unde albinele zburau nestringherite, am poposit pentru o oră la Biserica din sat. Era slujba de Duminică și lumea la țară e credincioasă. Știți cum sunt Bisericile Catolice, pline de marmura albă și băncile de o parte și alta lăsând poteca de la întrare pe ușa imensa și până unde preotul Ave Maria, de data asta era un covor de flori multicolore făcute într-un puzzle. Tabloul era de admirat în liniște și de gândit în taină, apreciind munca celui ce l-a creat cu ochii. Creația e sfântă, când pui sentimente și dibăcie. Am gândit la Bisericuța din Sangeru printre ciresi și piatra care a zidit o dată cu ea toată munca unui om ce a dorit să dea aripi unui vis. Maestre, mă opresc. Vă trimit îmbrățișarea virtuală și un pic din entuziasmul zilei mele de ieri. Săptămână cu spor și bucurii!