Gica și casa părăsită care învie

 

E din satul meu și din generația mea. Are o fiică în Texas, care s-a măritat cu un francez-american. Trăiesc – așa cum îmi povestește Gica – bine și agitat. Fiică-sa a fost frumoasă și dansatoare. E și acum legată de dans, ca profesoară pentru plozii americanilor. În weekend iese cu soțul la bar. Maică-sa rămâne acasă, unde  îngrijește cei doi nepoți preșcolari cu care se înțelege în limba engleză. Copiii nu știu nici româna maternă și nici franceza paternă.
Viața, îmi povestește Gica, e pe calculator. Totul se plătește pe card – vis, speranță, impozite. Impozitele, cam ca la noi, sunt pentru orice. Mecanismul social e dezumanizat și se petrece prin calculator. Reclamațiile sunt primite de roboți, iar răspunsul e dat tot de roboți. Dacă te enervezi o dată, cum ai făcut tu cu Vodafonul, întrebând dacă nu e și cineva viu în acea instituție, fiindcă plătiseși de patru zile factura și tot nu-ți dădeau drumul la telefoane, dacă te enervezi și înjuri cum ai făcut tu și a doua oară, o faci degeaba fiindcă tot un robot te aude, iar răspunsul nu are variante pentru băgat în mă-sa. ”I am Andreea”… vei auzi din nou și din nou, chiar dacă tu scoți limba la ea și te dai otrăvit și țipi întrebând dacă e și o Andreea vie pe acolo. În lumea în care fug românii, că e Italia, că e Canada, că e America, e mai rău.
Sufletul, zic, unde țin sufletul occidentalii ăștia, unii din România, fiindcă oamenii au suflet?
Încep să nu mai aibă, iar lipsa utilizării îl atrofiază. Organul nefolosit se usucă!
Fiică-ta are sufletul atrofiat?
N-aș zice, mormăie, îngândurată, Gica. Îmi spune mai apoi, cu un oftat, că a venit din America de o jumătate de an și fiică-sa nu i-a dat un telefon.
Poate e supărată pe tine că n-ai mai stat cu nepoții tăi americani!
Mi-s dragi, dar nu mai puteam. N-ai cu cine vorbi, n-ai cu cine te ajuta, n-ai la cine ofta. Așa că am venit la Sângeru să-mi refac bătrâna casă.
Gica n-are, cum n-am nici eu pentru altele, meșteri să-i încropească o baie. A găsit cu greu. Îi unge cu o țuică, obiceiul locului și locurilor, să stea, le suportă bâzdâcurile. Unii promit că vin și nu mai vin. Îi află la birt.
De ce e mai bine la Sângeru, decât în America?
Fiindcă la Sângeru vin la tine să mai tainim, să ne mai plângem, să râdem de amintiri hazlii, să ne bucurăm de ploaie sau soare. S-a rupt, la un trăznet, curentul din transformatorul uliței, ieri. N-am sunat la deranjamente, că nu răspund, ci la Georgel, coleg de liceu din Urlați, care lucrează la ăștia care-s cu electrica. A rezolvat repede. Îmi trebuia niște oțet pentru salată și magazinul e departe. M-am împrumutat la Viorica, peste drum, că și ea a apelat la mine cu altele. Confortul ăsta e doar acasă, chiar dacă ăia de-mi îndreaptă casa s-au schilodit sufletește și-s mai bățoși ca doctorii. Stai la coadă la salahori, ca la un profesor faimos de inimă sau ficat, dar satul are încă suflet și de-aia m-am întors.

Gica își reface casa care s-a lăsat pe o rână de când au murit ai ei. Bunici, apoi părinți. Din pensie și din entuziasm. Dorm, zice, într-o odaie în care am geamantane pline cu nu știu ce. N-am loc să le desfac. E strâmt, dar noaptea mă uit pe geamul deschis și, când e lună, văd coama dealului Bobaru și vârfurile ulmilor din pădurea de alături și nu mă simt singură.
Lucian Avramescu