Sărăcie, deznădejde, speranță! Sentimente uitate în sertarul cu amintiri. Copilărie firească – a mea, a ta – dar îngreunată de poveri ale existenței „oamenilor mari”, care uită că tu, copilul, cu frumusețea și inocența vârstei, nu ai puterea de a fi părtaș conflictelor matrimoniale sau interstelare, sau de ce natură or mai fi ele.
Sufletul copilului de un alb pur, ca al unei lebede ce își dansează aripile pe apa inocentă, neatinsă de prădători, devine gri, și neagră și verzuie. Furia, panica animalică și neputința, își fac loc în cuibul care ar trebui să fie sacru, ca un altar nepângărit, în inima tremurândă care bate și se zbate de durerea pricinuită de mâini care ar trebui să-l ocrotească.
Ce explicații, ce motivații pot să șteargă sentimente și resentimente din neputința copilului de a riposta împotriva furtunii ce se abate asupra lui ca o caracatiță, greu de dezmembrat de pe profilul stelar al sufletului candid. Lumina de miere ce se întrezărește departe îl ajută să se strecoare din ghearele ascuțite ale demonului din ființele pe care le credea protectoare.
Timpul, se zice, vindecă și cele mai adânci răni. Din păcate, acest cicatrizant nu este valabil întodeauna. Rănile rămân deschise, undeva departe, într-un ungher ascuns, dar palbabil la cele mai mici seisme sufletești. Ce faci când te simți inundat de vâltoarea acelor sentimente pe care le credeai uitate, risipite în neantul amintirilor pe care nu le voiai amintite, și atât de vii în secunda zbuciumului interior? Nimic! Mergi mai departe, traversezi cămpii, dealuri, munți de întâmplări care-ți sunt destinate și trasate încă dinainte de a te naște. În urmă rămâne talașul pașilor tăi.