Ochii nu mint. Ei sunt primii care trădează. Privirea vorbește înaintea cuvintelor. Are propriul limbaj. Ea nu minte, ceea ce e un dezavantaj uneori, mai ales când se încearcă ascunderea unor furtuni interioare.

Da, ochii vorbesc, iar ea a conștientizat mai mult ca oricând privind ochii lui. Ochii lui care începeau să șoptească altfel, altcum decât îi știa ea până atunci. Povestea lor – a ochilor aceia verzi, mai verzi decât toate pădurile planetei laolaltă -, altădată înflăcărată, devenea pe zi ce trece mai așezată.

Aurelia își amintea de multele lor discuții despre privirea oamenilor. Își luau repere oameni cunoscuți, actori, politicieni, cântăreți și-i portretizau după privire. Era un fel de joacă filosofică. De multe ori cădeau de acord, desenau identic personalitatea unora dintre ei, alteori se contraziceau sau își dădeau dreptate unul altuia, acceptând că celălalt l-a intuit mai bine pe cel analizat.

Fără să-și propună înadins, fiind mai degrabă o revelație, Aurelia se duce cu gândul la ochii unora dintre femeile care-l iubiseră pe Laur. Constată că acelea care într-adevăr au fost iubiri totale de ambele părți, cu pasiune, dăruire și sacrificiu, și nu doar bucăți de timp petrecute clandestin, acele câteva femei aveau ceva special în privire. Ceva tragic, romantic. O sensibilitate care nu duce cu gândul la slăbiciune sau naivitate, ci mai degrabă spre o putere care nu retează din feminitate, ba chiar o amplifică.

Erau femei rafinate intelectual, cu o bogăție interioară aparte. Femei care prin privirea lor se povesteau cu totul, care-și mărturiseau fără menajamente iubirea, dar și durerea. Pentru că iubirea adevărată doare, până la sângerarea sufletului.

Laur se îndrăgostea de o femeie dinainte de a o asculta vorbind. El o afla din privirea ei, așa credea Aurelia, privind ochii acelor femei. Apoi, uitându-se la celelalte care doar au staționat scurt în viața lui, era și mai mult convinsă de faptul acesta.

Nu degeaba a spus William Shakespeare că „Ochii sunt fereastra spre sufletul tău”. Ochii ne descriu așa cum suntem. Degeaba încercăm să păcălim sau să ne păcălim. Prin ei transmitem tot ce avem mai bun, mai frumos, și tot prin ei îi îndepărtăm pe cei de lângă noi. Ochii vorbesc despre fericire, dar dau în vileag și tristețea, deznădejdea, răutatea.

Laur știa mai bine decât oricine să citească în ochii celorlați, și mai ales în ochii femeilor. De aceea iubitele lui cele mai iubite s-au nimerit femei cu ceva special în privire. De fapt, nu s-au nimerit, ci au fost alese. De el, de destin, de ele. Și, chiar dacă ochii lui începeau să vorbească altfel, își păstrau aceeași intensitate, comunicând iubirea, ozon fără de care nu putea exista.
De ce se oprise Aurelia la controversatul, nemărginitul comunicator al irişilor? Poate pentru că ochii au fost pentru ei doi, mai presus de orice, limbajul care altfel poate să dispară în formele lui sonor-articulate. Se va petrece asta cu ei vreodată? Nimic n-o anunța. De ce ar muri vorbele, ele care sunau atât de cald între ei?

(din romanul în pregătire „La început a fost duminică”)