A trecut un an. Într-o zi, mai degrabă într-o noapte, pe la miezul ei, în aceeași lună, septembrie, în balconul apartamentului din București, se năștea ceea ce eu nu știam atunci, iluzia acestei cărți – „La început a fost duminică”. Deși nu-mi place întunericul, iubesc nopțile, pe care le-aș nedormi, dacă zilele mi-ar da răgazul somnului și mi-ar permite chiulul din activitățile la care și eu, ca fiecare pământean, sunt obligată să mă supun.

Noaptea nu e doar prielnică iubirii, ea îți permite să te cauți, să construiești timpul ce vine, să asculți tăcerea Lunii și la flirtul stelelor să fii părtaș. Nopțile sunt inepuizabile surse de inspirație. De multe ori, miezul nopții mă găsește scriind. Mai ales paginile cărții despre care vorbesc, și la care mi-ați fost parteneri de drum, dragi cititori.

N-am știut că „La început a fost duminică”, în timp, va deveni o carte. Inițial a fost o pagină care s-a întrupat din derularea unei vieți. Problemele de sănătate ale soțului meu, poetul Lucian Avramescu, m-au determinat să mă întorc în timp. Să rememorez și să retrăiesc fiecare secundă din timpul petrecut împreună, din fiecare zi, și din toți anii. Această carte a prins rădăcini din povestea noastră. După ce a citit rândurile scrise în acea noapte, a spus că trebuie să continui, că acele rânduri sunt începutul unei cărți promițătoare. Și l-am ascultat. Așa cum voi face întotdeauna. Dacă în alte privințe poate fi suspectat de subiectivism, când e vorba de scris, și altele importante, devine cel mai aspru critic. Din zece opinii identice ale unor mari specialiști, aș alege sfatul lui, chiar de-ar fi total opus celorlați.

Mi-e teamă că într-o zi, dacă ochii lui n-ar mai citi rândurile mele, n-aș mai avea curajul să public. Nu de puține ori s-a încăpățânat să citească după ce le voi fi „înmânat” publicului, doar că insistența mea l-a înduplecat, astfel că, de fiecare dată mi-a dat mai întâi BT-ul.

Sunt prea sinceră, dragi cititori, iar sinceritatea e cea mai bună armă pe care ceilalți o utilizează împotrivă-ți. Dar nu prea știu să fiu altfel. Probabil viața mă va învăța și asta.

De ce vă scriu astăzi, pentru că dumneavoastră mă adresez, celor care ați fost alături scrisului meu? Pentru a vă mulțumi. Pentru că m-ați însoțit anul acesta, nu doar în materialele mele jurnalistice publicate în AMPress, ci și în proiectul meu de suflet, prima carte semnată singură – „La început a fost duminică”. Mi-au făcut tare bine gândurile, încurajările, criticile, sfaturile dumneavoastră. Mi-ați fost parteneri de nădejde și n-am cuvinte de mulțumire pe măsura generozității domniilor voastre. Așa încât, astăzi, mi se pare onest să vă înștiințez că mă opresc. Nu voi mai publica niciun fragment din acest volum. Lucrez la final, și sper ca într-un timp foarte scurt să ajungă la tipar.

Știu că în personajele cărții ne-ați identificat pe noi. Și într-o anumită măsură așa și este. Vreau să știți că adevărul din această carte există. Și cred că l-ați și ghicit. Iubirea și durerea. Atât. Aceste două stări complementare, aceste trăiri la care sunt condamnați oamenii. În rest …

Rămas bun și pe curând! M-aș bucura să am parte de prietenia dumneavoastră în continuare. Căci scrisul nu se va opri. Doamne ajută!