Giorgiana Radu-Avramescu: Nu mai aștept ziua de mâine

 

Am mințit. M-ai bine zis m-am mințit. M-am complăcut într-o autoamăgire epuizantă. Mi-am pus pe pleoape fard, dându-mă vie. Am zâmbit, și uneori chiar am râs, prefăcându-mă că trăiesc.
În loc de suflet, am purtat cu stoicism o piatră. Nădăjduiam că mă va scuti de sfărâmare, de dezintegrare.

A funcționat un timp, dar eternitatea pietrei terestre nu se regăsește în calcarul interior al omului. S-a prefăcut repede în nisip, într-unul mișcător, care stă să înghită și bruma de speranță rătăcită.

Distribuie prietenilor

M-am agățat de iluzia pânzei de păianjen, doar, doar voi supraviețui clipei nefaste. Am plâns sub duș, păcălindu-mă că apa e sărată. Am tăcut lung, ore în șir chiar. Altfel cuvintele s-ar fi preschimbat în urlete.

Am mimat indiferența, ca răstimp între două respirații. Ți-am spus că pot. Și am putut. Un timp. Minutul inconștienței cred că a fost. Mi-am zis că pot. Că trebuie. Și m-am înarmat cu gândul reușitei, dar am dezertat repede.

Cu ea nu m-am împrietenit. Cu gândul că mi te va lua, definitiv, nu mă pot împăca. Acceptarea aceasta e peste putințele mele. Zilnic o simt în preajmă, și lupt cu năluca, fac tot ce pot s-o țin la distanță.

Ne-am declarat război din prima clipă. Nu ne simpatizăm deloc. Ba, cred că ea mă place-un pic. I-ar cam surâde să mă aibă în custodie. Dar nu mă „vând” așa ușor, și nici pe tine n-o las să te „mângâie”.

Ceva bun a făcut de când ne stă în preajmă. Ne-a amintit cât de fericiți am fost și nu știam. Câte secunde, câte mii de clipe de viață minunată am trăit, uneori irosindu-le așteptând ziua de mâine cu altele, pe care le visam și mai și.

Acum nu mai aștept ziua de mâine cu atâta emfază. Mi-e teamă de ea. Aș prelungi-o pe cea de azi, până la orizont, și dincolo de el. I-aș pune piuneze la colțuri. Aș bate-o-n piroane, să nu se preschimbe. Fusul orar să amorțească. Să fie doar azi, și atât.

Știu. Da, știu. Mă îmbăt cu apă rece. Dar ce pot face, când nimic din ce-a fost nu mai găsesc, nimic din ce știam nu se mai arată, iar amintirile, de mână cu neputința, generează doar sângerare?

Am încetat să mai întreb de ce? Nu pot însă să nu mă întreb în fiecare zi, când, când a trecut timpul, de ce l-am lăsat să lunece așa repede? Și cum putem face să-l oprim? Să înghețăm clipa de azi, cu toate neajunsurile ei? Tu, știi cum?