Dragul meu, în dimineața aceasta tăcută, buni zori, îți zic! E o zi de iarnă, și chiar de decembrie mai are un pas de făcut până la sosire, vremea de afară mă trimite cu gândul la prima noastră duminică. Atunci, o splendidă zăpadă învelea pământul. Astăzi, primii fulgi de nea conturează armonios copacii, își odihnesc căderea pe mașini și pe iarbă. Abia am deschis ochii. Ceașca de cafea aburindă mă îmbie și vocea tandră a lui Julio Iglesias îmi cântă „Historia de un amor”, „Abrazame”, iar Andrea Bocelli continuă cu îndemnul „Besame Mucho”. E un ambient romantic ce îndeamnă la ninsori sufletești. Zăpada gândurilor poartă același alb imaculat al celei căzute din cer. Ce pot face într-o astfel de stare decât să-ți scriu? Scrisorile se nasc în general din dragoste, din dor și suferință. Știu asta din adolescență. Pe atunci răspundeam unor epistole venite de departe, când un tânăr plecat în armată îmi trimitea epistole, în care-mi mărturisea sentimentele lui, pe care niciodată nu mi le-a mărturisit altfel. Plicurile acelea nu le-am mai deschis niciodată. Se găsesc la mama, care s-a îngrijit să-mi păstreze amintirile. Acum tare mi-aș dori să citesc scrisori primite, dar din altă parte. Să primesc răspunsuri după care tânjesc. Dar ele nu vin, și absența lor mă chinuie. Citesc totuși, descifrez printre fulgii aceștia de nea doruri nemărturisite, lacrimile dorinței îmbrățișărilor dintre timpuri, dintre lumile separate de abis. Îmi așez fața spre cer, și gheața lor pe obraji îmi pare fierbinte. Sărutul fulgilor de zăpadă îl primesc drept răspuns. Mă resemnez în alte așteptări. Mă mulțumesc cu acest puțin venit pentru mine, și mă refugiez în mărturisiri palpabile, în dragostea și dorurile altora care și-au scris demult.
De pildă, în scrisorile lui Barbu Știrbey către Regina Maria, scrise în perioada 1909 – 1937. Nu erau explicit scrisori de dragoste, dar printre rânduri a găsit modalitatea de a-i transmite simțămintele lui. În frazele lui se găseau secvențe de litere aparent lipsite de sens: „ily, ilymm, ilymmily, mmily”, scrise când cu majuscule, când însoțite de punct după fiecare literă, când fără niciun semn de punctuație. Ele însemnau „I love you, my Marie”. Ieri, de la Târgul Gaudeamus am cumpărat cartea, și doar câteva dintre scrisorile traduse din franceză, am apucat să citesc. În mare parte sunt tehnice. O înștiințează pe Regină cu tot ce se întâmplă în absența ei, îi arată nerăbdarea cu care așteaptă să afle ce ei i se întâmplă în mai scurtele sau mai lungile plecări în interesul țării, îi mărturisește cât de apăsătoare este absența ei. Îți redau un fragment din scrisoarea trimisă joi seara, în 21 august 1919, de la Paris, Hotel Ritz: „Mi-ar plăcea enorm să știu totul; să recâștig puțină răbdare și rezistență, am nevoie, căci drumul va fi probabil lung și aspru. Aș vrea să vin măcar câteva ore, să pot discuta cu Majestățile Voastre, să vă ascult vocea, să aflu ce vă doriți, să știu cum stau lucrurile, să-mi ofer serviciile, să mă aud spunând că sunt în continuare prietenul pe care se poate conta. Dar nu, tăcerea domnește în jurul meu, vorbesc, chem, nimeni nu-mi răspunde….a pleca înseamnă a muri puțin … Dumnezeu să le aibă în pază pe Majestățile Voastre și tot ce făptuiți”. Toate scrisorile lui se încheie astfel: „Cu cel mai profund și mai respectuos devotament al celui care este, Doamnă, cel mai umil și mai devotat supus al Majestății Voastre”.
Barbu Știrbey și Regina Maria și-au scris chiar și după plecarea în exil, iar ultima lui scrisoare către regină a fost în 20 iulie 1937, din care nu lipsește discreta și clandestina sa declarație de dragoste, „ilymm”, și care are tonul unei scrisori de adio.
Eu nu știu când va fi, dragul meu, ultima mea scrisoare către tine. Refuz să mă gândesc. Știu doar că îți voi scrie atât cât mintea și mâinile mă vor ajuta, nu mă vor abandona. O fi mult, o fi puțin până atunci? Nu știu, și nici nu vreau să știu. Știu doar că nu voi înceta să te caut, chiar dacă răspunsurile tale vor întârzia. Îți voi mărturisi atât cât pot absența ta, și prezența mea aici. Amintiri din ce-am trăit împreună, frânturi din ce trăiesc acum. Îți voi povesti vremea și vremurile. Îți voi arăta oglinda fiecărui anotimp. Înflorirea și rodirea livezii noastre. Creșterea firului de iarbă ți-l voi descrie. Glasul pământului ți-l voi reda. Și dragostea mea nesfârșită. Pe toate ți le voi trimite acolo, departe. Așa să știi!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
