Dragul meu, se lasă de seară! Sau e dimineață și eu nu știu? Nu mai discern oricum. Am sentimentul că noapte e din zori și pân-a doua zi în zori, și până… La tine cum e? E ziuă mereu? E senin, e lumină? Ți-e bine? Măcar tu să fii în liniștea zorilor mereu limpezi, ca lacrima cerului.

Știi, Luciana mi-a făcut o mare bucurie aseară. Stând amândouă pe terasă, și văzând pianina tăcând, am rugat-o să încerce să cânte ceva. N-a mai cântat din vremea în care o îndemnai tu. I-am mai cerut de câteva ori, dar m-a refuzat ferm de fiecare dată. Aseară, fără să insist, mi-a îndeplinit dorința. Cu gândul la tine, firește! Știe cât de fericit erai când o ascultai. Nu și-a pierdut îndemânarea. Poate puțin la mâna stângă, dar nu mai mult ca în vremea în care lua lecții de pian. A cântat Beethoven – „Für Elise”. Minunat! Am întrebat-o de ce a făcut această alegere? Mi-a spus că așa cânta cutia muzicală, în formă de inimă, pe care i-ai dăruit-o când era mică. Eu uitasem acest episod. Ea își amintește perfect, chiar dacă avea doar patru ani. Momentul de aseară a fost cel mai prețios din ultima, multă, vreme. A fost ca o regăsire. Dar m-am și întristat pentru renunțarea ei la studiul pianului. Luciana tinde să fugă de tot ce e frumos, de tot ce înnobilează. Motivul? Același, pe care-l știi. Că nu e destul de bună. Că nu poate. Sper, cândva, să se reîntoarcă la pictură, la pian, la scris. Îi arăt deseori mesajul tău – „mi-e dor de un articol scris de tine”. Fără izbândă însă! Îmi spune că nu poate să scrie ceva banal, așa încât mai bine nu scrie. Când va avea o idee de care să fie mulțumită, mi-a promis că o s-o aștearnă pe hârtie. Aștept! Altceva ce pot face? Spune-mi tu!

Dragul meu, astăzi sunt Sfinții Constantin și Elena, așa încât l-am sărbătorit pe tata, care se dă mai mult păcătos decât sfânt. I-am sugerat ca măcar azi să practice sfințenia. Se amuză! Am petrecut cu ei un ceas. Atât mi-am permis. În zilele de weekend, când la Muzeul Pietrei e mai multă agitație ca în restul zilelor, nu pot lipsi. Un ceas a fost suficient cât să-mi dau iluzia că mi-e bine. M-am bucurat de Andrei și Alexandru, nepoții mei. Andrei încheie acum clasa a IV-a, iar Alexandru e la vârsta la care copiii sunt delicioși. Are patru ani. E tare simpatic și văzându-mă rar, până ne împrietenim, durează puțin, apoi nu ne mai dezlipim. Îmi plac băieții, îi privesc cu drag, deși, noi, nu am simțit lipsa unui băiețel, Luciana suplinind foarte bine și acest aspect.

Apropo de copii, le spun tinerelor mirese care vin și se fotografiază la Muzeul Pietrei, „legenda” replicii în piatră a tronului Reginei Maria, de la Balcic. Când se așează în jilțul din calcar, le aduc aminte că Regina a avut șase copii. Cele mai multe se ridică foarte grăbite. Sperietura e atât de mare încât aproape ar renunța la fotografie. Le liniștesc apoi, spunându-le că eu am stat de zeci de ori, în speranța unui băiețel, dar n-a fost să fie, lucru pe care nu-l mărturisesc celor care se așează cu încredere, dorind ca măcar un copil să se lege de pântecul lor.

Povești, dragul meu! Adevărul e că nu am simțit nevoia unui alt copil, pe lângă Luciana. Prin ea am trăit toată suita de sentimente materne. Venirea ei în viața noastră a fost mult prea specială. Ne-a surprins în toate modurile posibile. La început ne-a (mi-a) fost frică, apoi ne-a bucurat, apoi ne-a înălțat pe culmile împlinirii totale, a desăvârșirii cuplului. Luciana mă bucură și mă doare în fiecare zi. Mi-e teamă să nu se risipească, să nu cadă în hăul pe care-l simt în preajma ei. Îi cunoști temperamentul. Colaborarea cu ea nu e deloc simplă, dar nu deznădăjduiesc.

Așa e la noi! Despre mine, cea adevărată, nu cea arătată mai sus, nu-ți spun nimic. E întuneric. M-am rătăcit! Când voi găsi calea înapoi, când voi da de mine, te anunț. Până atunci, fii bine!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu