Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (47)

giorgiana muzeu 1

Ce noapte frumoasă, dragul meu! Nopțile de vară au magia lor, sunt cu totul altfel decât surorile lor din celelalte anotimpuri, nu crezi? Eu mă bucur de ele, în balconul casei, în compania celor doi lămâi plantați de tine. Îți amintești fotoliul vechi pe care de atâtea ori am vrut să-l aruncăm, dar n-am făcut-o? Ei bine, l-am aruncat eu … în balcon. Arată rău într-adevăr, dar e foarte confortabil, și bogat în amintiri. Așa îmi petrec eu serile, ascultând liniștea satului, simfonia greierilor, despre care aflu că doar masculii cântă în dorința de a cuceri greierițele. Cântul lor e în trei tonuri diferite, în funcție de mesajul transmis: unul ca să-⁠şi anunţe prezenţa, altul ca să curteze şi al treilea pentru a-i îndepărta pe rivalii nedoriţi. Dacă nu știai, află că greierii cântă cu aripile!

Ție cine îți cântă, sau cui îi cânți tu? Cine pe braț ți se odihnește? Ce știute sau neștiute greierițe se bucură de mângâierea ta? Nu-mi spune. Nu vreau să știu. Mă chinui destul cu alte gânduri. Mai bine spune-mi un remediu pentru uitare. Cum să uiți ceva ce-ți face rău? Cum să decupezi acel fragment din existența ta, să te comporți ca și când nu a fost niciodată? Să uiți, definitiv.
Taci, pentru că știi că un asemenea remediu nu există. Dacă ar fi existat, mulți oameni fericiți, senini ar fi pe pământ.

Nu știu la tine cum e, dar pe pământ, dragul meu, nu e bine. Se întâmplă mereu ceva. Ceva care provoacă nefericire, spaimă, disperare. Îți dau un exemplu din proximitate. Petruța, femeia care mă sprijină cu treburile curții și ale grădinii, trece prin momente grele. În ajunul Înălțării Domnului, în noaptea aceea, i-a ars casa. Dacă nu se trezea soțul ei, ar fi ars și ei. Au rămas fără nimic. N-au avut timp decât să se salveze pe ei. Nici documente, nici haine, nimic. I-au îmbrăcat și încălțat vecinii, întrucât erau îmbrăcați sumar, așa cum se doarme în nopțile de vară. M-a căutat ieri, să-mi lase numărul de telefon al fiicei, s-o pot găsi când am nevoie de ea. Mi-au zis ai mei că era transfigurată de durere. Astăzi am sunat-o. Nu mai avea voce. I-am cerut doar să mă asculte. Îmi pare tare rău pentru ei. Am să-i sprijin și eu când vor începe să-și reclădească locuința. Nu pot cu mult, așa cum mi-aș dori, dar puținul meu, cu puținul altora le va fi de folos. Am înțeles că se va implica și primăria. Cu câteva zile în urmă îi spusese mamei: „pe doamna nu o voi lăsa niciodată!”. Adevărul e că dintre toți cei care ne-au ajutat în gospodărie, în anii aceștia, cu Petruța am colaborat cel mai bine. E serioasă, harnică și respectuoasă. Își îndeplinește sarcinile corect, fără să se prefacă a munci. Nici eu nu i-am cerut mai mult decât este cazul. Nu am zorit-o. E solicitată din multe părți. Eu aș avea nevoie de ea zilnic, dar nu-mi permit, așa încât o chem din când în când. Uneori mai des, alteori mai rar, în funcție de urgențele care sunt. Îmi pare tare rău pentru ce trăiește acum.

Îți mai transmit ceva, dragul meu, de pe pământ, și despre pământ, cumva. Răsfoind azi niște documente, am găsit o Convenție a bunicului tău Victor Avramescu, întocmită duminică, 16 decembrie 1851. Iată ce scrie, printre altele: „Menționez și hotărăsc cu cuvânt de părinte, că nici unul din cei patru fii ai mei nu au voie să vîndă parte din imobilele sus menționate repartizate fiecăruia în parte, care sînt cumpărate de mine cu banii mei udați de sudoare și suferințe, decît lor între ei ca frați sau fiilor lor, întrucît m-am născut fără proprietate și cunosc greutățile lipsei unui adăpost cu patru pereți și ceea ce am agonisit voiesc să se păstreze din tată în fiu, spre a-și aminti de mine. Blestemat să fie în veci și cu conștiința greu încercată și turbure acel urmaș al meu ce nu va respecta această sacră hotărîre a mea”.

Mi s-a făcut pielea de găină citind acest pasaj, chiar dacă știam de la tine despre dorința lui. Eu îl pomenesc mereu vizitatorilor, când povestesc istoria acestui loc. Tot azi am aflat că era născut la 1 iunie, și a murit într-o zi de 2 iunie. Și altele pe care ți le voi relata altă dată.
La un moment dat, din oameni rămân hârtii. Dosare întregi care arată zbaterile lor, munca, agoniseala. Hârtiile își au rostul lor. E bine când sunt. E rău când lipsesc. E dureros că după plecarea oamenilor din această lume, începe să nu mai conteze esența. Iubirea, sentimentele, tot ce a fost frumos. Toate aparțin trecutului. Hârtiile devin prezent, viitor, tot ce-ai fost și nu mai ești. Trist, nu?

Te las, acum! Mi-e sufletul obosit. Mi-e tot, și nu mi-e nimic.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri