Dragul meu, ce asfințit! Ce sfârșit! Ce naștere a nopții! Încheierea zilei îmi oferă mai mereu bucurii pe care începutul ei nu mi le prilejuiește. De ce oare sunt atrasă de partea ultimă a ceva bogat în trăiri, simțiri, întâmplări, și nu de debut? Să-mi fie oare teamă de început? De noțiunea în sine a pornirii pe un drum sau altul? Nu știu! Sfârșitul, generic vorbind, mă sperie, dar sfârșitul zilei îl primesc ca pe o îmbrățișare de care mi-e dor, mereu și mereu, fără să mă lecuiesc.
De câteva zile te citesc, te recitesc, retrăiesc fiecare cuvânt, fiecare literă, fiecare zbucium al tău, fiecare … Ani buni ți-am fost primul cititor, cu excepția scrisului mult prea matinal. În rest, mă chemai de fiecare dată să-mi citești, mai ales poeziile. Editorialele, pamfletele le parcurgeam singură, însă poeziile voiam să le citesc prin vocea ta, până când… a fost posibil. Să știi că astăzi, recitindu-te, te aud. Cuvintele nu au sonoritățile gândului meu, ci ecoul glasului tău.
Volumul acesta pe care vreau să-l tipăresc acum nu e doar dialogul tău cu cititorii, sub salutul intrat în literatură, „Buni zori!”, ci e și un jurnal al nașterii bisericii din Livadă. Un raport la zi al lucrărilor, pe care tu îl împărtășeai prietenilor scrisului. Așa încât mă văd îndreptățită să-ți dau de știre despre stadiul acestui proiect, pe care l-ai creditat ca fiind ultima ta carte. De când ai plecat, am reușit să așez doar vitraliile de sus, opt la număr. În rest, mă ocup de întreținerea bisericii. Următoarea etapă ar fi așezarea acoperișului naosului cu meri, dar va mai dura puțin până atunci. Vărul tău, Dan Tănăsescu, a venit și el în sprijinul continuării, cu 500 de lei, apoi Elena Costache (Lili), sosită de curând din Canada, a adus din partea copiilor 100 de dolari canadieni, la care adaug leul pe care unii dintre vizitatorii Muzeului Pietrei îl lasă pentru finalizarea Bisericii din Livadă. Adun acești bani, care în timp sper să rodească și să ducem la îndeplinire visul tău.
Constat, dragul meu, în fiecare zi, prețul plătit pentru lucrurile durabile. Și, când spun asta, nu mă gândesc doar la cel strict material, ci la sacrificiul de sine. Ți-ai construit cu luciditate posteritatea. Ai clădit pentru generațiile viitoare, fără să aștepți, fără să primești ceva în schimb. De fapt, primești ceva, care sper să te ajungă acolo. Uimirea și bucuria celor ce vin aici, și nu mai contenesc în aprecieri pentru cel ce a reușit să recompună satul românesc din piatră, inima lui, în inima unei comune care, dacă n-ai fi fost tu, nu ar fi fost așezată pe harta culturală a țării. Răsplata aceasta, în cuvinte care uneori copleșesc, o primesc eu, dar nădăjduiesc din tot sufletul să răzbată până la tine.
Dragul meu, ieșind puțin din incinta muzeului, îți spun că astăzi am participat, împreună cu Luciana, la o lansare de carte, la Biblioteca Județeană ”Nicolae Iorga” din Ploiești. Emil Proșcan, fost primar al orașului Mizil, ne-a invitat. Ana-Maria Păunescu și-a lansat volumul de versuri „toate poeziile pe care nu ți le-am scris”. Te miri că am fost acolo? Poate! Știu că tu și tatăl ei ați avut cândva sincope în existența voastră, firești pentru talentul și personalitatea cu care ați fost înzestrați, dar aparțin trecutului. Și le-ați depășit înainte ca drumul vostru aici să se isprăvească. Acum sunt convinsă că împreună cu marii scriitori ai lumii organizați banchete culturale pentru îngeri. Îmi amintesc, o lăudai pe Ana, pentru talentul ei scriitoricesc. M-am bucurat s-o cunosc astăzi. E un om cald. O tânără femeie cu alură de copilă. Are o fetiță de șase ani, Alexandra, care a „semnat” și coperta cărții mamei ei. „Pentru Luciana, deloc străină de versuri și de lumea în care ele se scriu, cu tot dragul, de la o altă Ană”, e autograful pe care i l-a dat Lucianei. Îți atașez și o fotografie în care mă încadrez, cu bucurie, între cele două Ane. Domnul Proșcan ținea să-i spună cine sunt. I-am cerut să n-o facă. Apoi, la autograf, Florentina Dumitru, prietenă a noastră prin Rodica și Sorin Oprea, m-a deconspirat. Ana-Maria a spus, probabil din complezență, că știa.
Mă rog, îți dau detalii cam multe, nu? Știi însă că nu mă pot abține și, ca întotdeauna, îți mărturisesc tot. Am vorbit și cu doamna Mihaela Radu, director general al Bibliotecii Județene, și mi-a spus despre un proiect frumos pe care-l derulează în toamnă, la care s-a arătat deschisă să fii și tu prezent. M-am bucurat tare mult!
După lansare am mers la o limonadă cu familia Oprea, Florentina și domnul Emil Proșcan, unde timp de câteva ceasuri am vorbit, am râs, am povestit. Sunt oameni cu o energie aparte. Te-am evocat mult și pe tine. Am deplâns cu toții drumul anevoios al cărții, ne-am pus întrebări, deși nu mai era cazul, de ce e atât de costisitor – da, costisitor!, nu greu – să faci parte, ca scriitor, din Uniunea Scriitorilor? E mult de discutat aici, însă tu știi cum funcționau lucrurile, și erai dezamăgit, ca să nu folosesc un termen mai dur, utilizat de tine. Luciana a primit o nouă invitație ca speaker, la o lansare de carte a lui Sorin Oprea, care spune că s-a detașat total de lumea polițienească din care a făcut parte, ca și chestor, director al Agenţiei Naţionale Antidrog, și alte funcții pe care le-a avut în cariera sa. Acum se dedică scrisului, iar scrisul său te-a surprins când i-ai citit prima carte, despre care ai și cuvântat de două ori.
Ne-a făcut bine ziua de azi. Ne-am încărcat cu energie bună, am pus la cale alte întâlniri, de pildă concertul din 17 august. Ne-ai lipsit, dar să știi că n-ai absentat decât fizic. Dorul de tine e permanent, însă trebuie să-l „păcălim” să nu mai doară atât de tare. Vindecă-ne cumva, să ni se pară că trăim ca și când…
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
