
Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (63)
Dragul meu, bine te regăsesc! Bine?! Nu știu cum pot să folosesc o astfel de exprimare. Până la urmă e o formă de salut. De ce s-o disec în adevăratul înțeles? E duminică! E vară. E august, despre care nu vreau să vorbesc. Nu acum. Mai e puțin și se face 14. Cred că va ploua în acea zi. Va ploua mult! Norii nu vor acoperi cerul, ci iarba, pământul de la un capăt la altul. Sub greutatea lor, doar pietrele vor supraviețui.
Mă întreb uneori de ce îți scriu? Dacă n-ar trebui să mă opresc. Dar nu. Nu voi înceta corespondența. Doar așa mă pot elibera de mine, de tine. Doar așa nu voi uita nimic, niciodată. Iubirea, durerea, suferința, dorul, toate vor rămâne zidite în aceste pagini. Poate într-o zi nu-mi voi mai aminti nimic, și doar citind voi afla ce-am trăit. Se întâmplă să nu reținem tot ce traversăm în scurta călătorie, numită viață. Și atunci, scrisul e cel care ne poartă în trecut.
Uitasem că în perioada 13 – 20 de ani, am ținut câteva jurnale. Mi-a amintit mama, care mi le-a păstrat și mi le-a adus. De când le-am scris, niciodată nu m-am întors la ele. Astăzi le-am parcurs în diagonală. Am constatat că multe nume, multe întâmplări, multe trăiri nu mi le mai aminteam. M-am bucurat să dau de mine așa cum am fost la acea vreme. Scriam ușor stângaci, dar tonul e aproape identic cu cel de azi. Și atunci predomina tot lacrima, frământările interioare, cele care marchează vârsta adolescenței, apoi trecerea către maturitate. E drept, am găsit și bucuria pe alocuri, dar mai rar. Și dragostea, și neîmplinirea, și eșecul. Dorința către evoluție, dorința de a-i bucura pe cei dragi, de a nu-i dezamăgi. Am fost un copil bun, ascultător, dar care avea nevoie de oarece libertate de decizie. Mai ales spre 20 de ani. Le mulțumesc părinților, care chiar dacă nu m-au înțeles atunci, m-au lăsat să fac așa cum simt. Să mă ghidez după ce-mi spune inima, și mi-a fost bine.
„…Am început să cred că mie nu mi se pot întâmpla lucruri care să mă facă fericită, ci din contră, am parte numai de neîmpliniri”, scriam, printre altele, în 16.10.2002, adică la 18 ani.
„…Acum mă simt așa singură…poate ăsta mi-e destinul, poate că fericirea nu îmi e sortită…aș vrea să pot face ceva să pot schimba situația…aș vrea să le pot aduce puțină bucurie părinților…”, mă destăinuiam jurnalului în 28.05.2001.
„…E o zi ploioasă. Sunt singură, ceea ce mă face să mă gândesc la băiatul de care cred că m-am îndrăgostit, deși este o vârstă mult prea mică pentru a mă îndrăgosti (14 ani și jumătate)…închei aceste rânduri, dragă jurnalule. Trebuie să-mi fac temele la matematică și chimie. Îți mulțumesc, dragă jurnalule, dragă prietene!…”, scriam în 14.09.1998.
Râd, dragul meu! E plăcut să te întorci în timp. Mai ales în timpul pe care l-ai uitat. De aceea îți spun, ceea ce tu știi foarte bine, scrisul ne ajută să ne amintim ceea ce în tumultul vieții se mai pierde, se amestecă, se risipește. De aceea am să continui să-ți scriu, chiar dacă vorbele mele te împovărează uneori. Te voi ține de mână, chiar dacă cerul e departe. Cu aceeași dragoste te voi mângâia.
Înainte de a-mi lua rămas bun, să-ți spun și despre Luciana. E bine. Vorbim des. Nu vreau s-o obosesc. Vreau să mă uite puțin, dar dacă n-o sun eu, mă caută ea. Fie-i aproape. Brațele tale o ajung mai repede, așa încât ține-o la distanță de pericol.
Eu sunt aici, cu gândul la amândoi. Fiți liniștiți. Mi-e bine! Am cu ce-mi umple timpul. Lumina verii îmi priește. De întuneric nu mă tem. De mine învăț să nu mai fug. Primește rândurile acestea, așa cum îmbrățișarea mea te-ar găsi. Îmbrățișarea zilei de duminică, ale cărei înțelesuri doar tu le cunoști!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu