Dragul meu, cum ne pierdem printre degetele timpului! Cât a trecut de când te-am văzut ultima oară, de când te-am auzit ultima dată, de când ți-am trimis ultima scrisoare? Ultim, ce cuvânt apăsător, nu? Un înlocuitor al lui nu vom mai cunoaște. Pentru noi e deja definiție. O întreagă operă, cu toate etapele ce se impun: expozițiune, intrigă, desfășurarea acțiunii, punct culminant, deznodământ. Le-am parcurs pe fiecare până de curând. Cu intensitate le-am trăit, îți amintești?

Apropo de ziua ultimă a ta aici, ziua înmormântării tale. Ieri am aflat că atunci mi-au fost contabilizate lacrimile, care zice-se au lipsit. O vecină din comuna copilăriei mele și-a adus rudele să le arate Muzeul Pietrei și, apropiindu-ne de tine, își amintea livada plină de oameni, de soldații care ți-au dat onorul, de fanfară. I-am răspuns că nu-mi amintesc nimic din acea zi. Nu știu ce s-a petrecut. Nu știu nimic. Te cred, mi-a zis. Câteva persoane îți căutau lacrimile. Nu știu nimic, am repetat. Dacă și cât am plâns. Dacă am respirat. În zilele acelea și mult după aceea am supraviețuit cu doze duble de tranchilizante. În prima dimineață când nu te-am mai mângâiat în patul nostru, ci în scândura rece te-am îmbrățișat, era cât pe ce să te dărâm, încât ai mei, de câte ori mă apropiam, creau scut în jurul tău. Te imploram să nu pleci, să nu mă lași fără tine. Cum puteai să-mi faci asta?, te luam la rost. Ce bine că nu mi-au fost văzute lacrimile. Lacrimile care au curs neîncetat de la debutul bolii tale. Ce bine că nu s-au arătat ochilor iscoditori. Le văd eu urmele, în oglindă, în fiecare zi.

Dragul meu, știi mai bine decât mine că oamenii se hrănesc cu suferința semenilor. Să-i vadă sfâșiați de durere, arși pe rugul suferinței. Sânge! Asta vor unii oameni. Asta caută. Important nu e ce simți, ci ceea ce arăți. Ei, bine, nu le-am arătat ce-au dorit să vadă.
E luni seară, acum când îți scriu! Pentru mine și Luciana, săptămâna începe dimineața, la ora cinci. Luni e o zi grea. Pentru amândouă. Ea suferă pentru că rămâne acolo, eu pentru că plec. Sigur că mă întorc acasă, lângă tine, dar tot separați suntem. Fiecare în alt loc, cu singurătatea lui. Dar facem eforturi să ne obișnuim. Spre deosebire de prima săptămână departe de casă, când i-a fost foarte greu, Luciana a făcut progrese. Vineri a devenit cea mai fericită zi din viața ei. Până acum, cred că nu a știut ce înseamnă dorul de casă. Astăzi a obținut prima notă de zece din clasa a IX-a. La română. Doamna profesoară a felicitat-o, fiind singura care a luat notă maximă din clasă, și a îndemnat-o să citească lucrarea în fața colegilor. M-a avertizat însă că va întâmpina greutăți la câteva discipline care nu-i plac. Vom vedea!

Cât mi-aș dori, dragul meu, să-mi poți răspunde la rândurile ce de multă vreme le trimit spre tine. E așa liniște aici. Aș închide nocturnele lui Chopin, dacă aș ști că vrei să-mi șoptești ceva. Să nu se mai audă. Să se ivească amintirea glasului tău măcar. În noaptea asta doar. N-am renunțat la șederea pe terasă, să știi, chiar dacă s-a lăsat frigul. Frigul care-mi adâncește neliniștile. Care-mi știrbește din simpatia față de toamnă, față de iarnă. Degeaba soarele-mi zâmbește, dacă respirația lui e rece. Și tu erai sensibil la frig. Dar altfel îl înduram împreună.

Mă văd nevoită să închei, dragul meu! Oricum am pornit nehotărâtă în cele ce ți-am scris azi. Observi, sunt convinsă. Nu știu ce se petrece de ceva vreme. Simt să-ți scriu, apoi mă opresc. Sunt atât de multe lucruri pe care aș vrea să ți le împărtășesc, dar deodată dispar. Apoi, aici sunt multe de făcut. Atenția îmi e distrasă de toate câte. Reține doar că e toamnă. E frumoasă, cum doar ochii tăi o vedeau. Și acum se lasă mângâiată de cuvintele tale din anotimpurile de demult. Ascultă, te rog, acum, împreună cu mine, Mariage d’amour. Nu te întreb nimic. Doar ascultă!

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu