Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (74)

17 scaled 2

Dragul meu, bun găsit într-o zi de splendidă toamnă, și început de săptămână. Început cu pecetea sfârșitului mai degrabă. Sfârșitul are și el, de cele mai multe ori, un început. Un ceas, o zi, o secundă când se pornește spre împlinirea-i necruțătoare. Meteorologic, a fost o zi frumoasă, pe care îmi propusesem s-o gospodăresc altfel. Am petrecut-o însă vorbind la telefon, „instrument ticălos de telepatie”, cum îl numește Alexandru Mironov, într-un interviu acordat lui Ionuț Vulpescu.

Da, am vorbit mult. Mai degrabă am ascultat. Nu excelez ca vorbitor, dar pot fi un bun ascultător. Îmi place să-i ascult pe aceia care au ce spune. Iar scriitorii știu multe a grăi. Doar că de data aceasta vorbele au cântărit greu. Au lăcrimat în sinea lor. Iar eu, tăcută din fire, cred că am amuțit și mai tare. Nu mai știu. Știu doar că mi-am găsit greu cuvintele. Nici nu știu dacă au fost cele potrivite. De parcă ar exista cuvinte potrivite când ți se aduce la cunoștință un diagnostic nemilos.

M-a sunat filosoful Dumitru Velea, vechi prieten al tău, „Noica al Petroșanilor”, cum îl alintai. Ultima dată am vorbit în iulie. În vara aceasta urma să vină la Muzeul Pietrei cu un preot de la mănăstirea Lainici. Era bucuros. Doar că vara a trecut. N-a mai dat niciun semn, deși obișnuia să sune din când în când. Am simțit că se întâmplă ceva și l-am sunat în urmă cu vreo săptămână cred, fără izbândă. Astăzi am vorbit. Din 4 august stă prin spitale. La începutul lunii septembrie a suportat o intervenție chirurgicală, iar de mâine merge din nou la spital. S-a mutat la sora lui, la Slatina. Diagnosticul e neîndurător. Exact ce a suportat și prietenul și vecinul nostru de bloc de la București, domnul Adrian Petrescu. În tot răul sunt și câteva vești bune, dar e conștient că drumul de întoarcere nu există. „În curând mă duc și eu la Lucian”, mi-a spus. Dar e dispus să lupte. E religios în limitele în care ai fost și tu. La fel. De-a lungul timpului, și până la final. Nu acceptă niște ritualuri bisericești care i-au fost recomandate, din niște temeri iscate din copilărie. Crede în Dumnezeu. Speră în ajutorul Lui, dar nu se supune unor rânduieli. Maslul, de pildă, îl sperie. Își amintește cum, copil fiind, a asistat la o astfel de slujbă făcută unui bolnav, care la două zile după aceea s-a stins. Așa încât acum are rețineri. Îmi amintesc cum și eu stabilisem cu preotul Mădălin Moșneanu și cu părintele Adrian Enescu, să vină duminică la prânz să-ți facă o astfel de slujbă. N-au mai apucat. Te-ai grăbit. Când se pregăteau să vină, le-am cerut să se audă clopotul. Să plângă peste sat plecarea ta.

De aceea se teme Dumitru Velea. Să nu grăbească sfârșitul. După intervenția chirurgicală a stat două zile la terapie intensivă, iar în momentele în care ațipea spunea că și-a visat, și-a văzut toți prietenii morți. „Mai lăsați-mă, nu mă luați”, vă spunea, iar când se trezea era panicat și bucuros. Bucuros că trăiește, că „s-a rătăcit de voi”. „Să te rogi pentru sănătatea mea”, mi-a spus la final. Să fiți sigur!, i-am răspuns. Îmi ceruse să-i trimit un text al lui despre tine, întrucât el plecase de la Petroșani doar cu telefonul, iar toate materialele le are în calculator. Nu am găsit textul pe mailul trimis mie în urmă cu câteva luni, așa încât l-am copiat din revista Banchetul și i l-am trimis. L-am sunat însă să-i spun că va dura ceva timp. Atât. Fără să mai vorbim altceva, iar el a zis din nou „să nu uitați să vă rugați!”. Această „insistență”, această reluare m-a mișcat profund. Am să mă rog, așa cum și pentru tine m-am rugat. Dar rugăciunile mele n-au folosit. Și totuși, n-am să renunț să mă rog. Așa cum am să închin un gând bun și pentru poetul Constantin Preda. Și cu el am vorbit azi. Greu încercat de asemeni. Se zbate între speranță și renunțare. Deși spune că rugăciunea l-a salvat de multe ori în tot ce-a trăit în ultimele luni, are și scurte momente când se îndoiește de existența lui Dumnezeu. El, care i-a închinat multe dintre poeziile lui, recunoaște că se depărtează uneori de Atotputernic. „Sunt sincer cu El. Îi spun cu voce tare, nu ca alții care-L iubesc declarativ doar, fariseic”.

Am vorbit mult, cu amândoi. Cu domnul Velea obișnuiam să vorbesc mai des. Convorbirile cu el însemnau pentru mine parcurgerea multor cărți, din toate genurile literare. Mereu găsea și ceva de povestit cu umor. Astăzi însă a fost cu totul altfel. Despre boală, despre Dumnezeu, despre tine am cuvântat. Despre încercările la care suntem supuși, și care ne surprind, chiar dacă știm că toți suntem datori cu o moarte.
Constantin Preda e înconjurat de dragostea și grija familiei. Cei doi băieți fac tot ce pot pentru a-l ajuta în războiul cu boala. Pentru că nu e doar o luptă, după cum mi-a povestit. Soția îi e înger păzitor, mâini și picioare. Cât de bine îi înțeleg pe toți, pe fiecare. Câtă zbatere e în sufletul fiecăruia.

Iartă-mă, dragul meu, că-ți transmit astfel de vești, dar cred că e bine să știi. Sunt oameni cu care ai respirat împreună aici, în lumea asta. Îți sunt contemporani. Știu, ar fi trebuit să-ți povestesc cum toamna a pictat dealurile de la Sângeru. Să-ți cer sfatul în privința unor lucruri de care nesigură sunt. Să te fi înveselit povestindu-ți despre câțiva oameni frumoși care ieri ne-au trecut pragul. Dar nu pot. Azi a fost o zi prea încărcată de sfârșit. De înfruntarea certitudinii lui, chiar dacă distanța până acolo poate fi lungă încă. Ți-aș fi putut povesti tăcerea, dar mă gândesc cât de bine ai cunoscut-o. Într-atât încât ți-ai fi dorit să n-o afli vreodată. Cred că e mai bine să te las acum. Oricât m-aș strădui n-am să-ți pot transmite nimic vioi. Azi, nu!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri