Dragul meu, te caut din nou, fără să știu prea bine de ce. Poate că seara mă îndeamnă. Ziua, recunosc, te mai uit, te pierd printre ceasurile alergânde, mă rătăcesc de tine și, de multe ori, și de mine. Când noaptea se-apropie, mă recompun. Mă adun și, deodată cu cioburile iluziilor strânse laolaltă, mă-ndrept către tine. Tu, amintire, tu, respirație încă prezentă în odaia noastră. Aș putea face orice altceva acum. Îmi propusesem să nu-ți mai scriu un timp. Așa, fără motiv. Dar, iată-mă, nu sunt în stare. Ceea ce-mi propun să fac pentru alții, reușesc. Când e vorba de mine, încalc promisiunile. Nu știu dacă e bine. Amân, de pildă, lucruri importante. Sper să nu mă coste prea scump, la un moment dat.
A fost sâmbătă azi. A fost, este încă, o vreme nefiresc de frumoasă pentru final de octombrie. Ador soarele acesta de miere, care altcum se revarsă peste ruginiul naturii. Îmi luminează un pic sufletul. Așa, câte o clipă-două. Apoi iar se întâmplă să cad în melancolii „blegoase”, cum le spuneai tu. Mă străduiesc să nu lunec prea tare în ceea ce mă curtează de multă vreme. Dacă am rezistat până acum, bănuiesc că am toate șansele să rămân ancorată în viața fără de anxietate. Eu știu?

Se întâmplă când toate-mi par cenușii, când albastrul de pe cer dispare, să se ivească ceva, cineva care starea mi-o schimbă, care lumina pe chip îmi așează. Cum s-a întâmplat și astăzi după-amiază, când un grup de oameni speciali ne-a trecut pragul. Erau prieteni, aveați prieteni comuni, am găsit lucruri care ne legau. A fost o vizită lungă, ce s-a încheiat sub seară. A fost ca pe vremuri, când tu te întindeai la povești cu oameni cu care rimai. Familia Nicolau din Sighișoara, proprietara pensiunii „Casa cu suflet”, un loc unde sufletele mici și mari se bucură împreună de natură, de poezie. Doamna Camelia e psiholog. La plecare mi-a spus că de când a intrat și mi-a văzut privirea, a știut că în sufletul meu se petrece ceva. Îi voi vizita cândva la „Casa cu suflet”, unde săptămânal organizează câte o întâlnire literară, terapie prin poezie. Se citește, se vorbește despre cărți, despre frumos. Prietenii lor, familia Rodica și Ovidiu Mălăncrăvean, ea, medic de familie, el, fost primar al Sighișoarei, actualmente director al Liceului German Joseph Haltrich, oameni calzi, deschiși dialogului, dornici să afle povești, povestea Muzeului Pietrei. Apoi, domnul Adrian Herescu, un personaj spumos. Medic, iubitor de artă, de cultură, de pian. După 13 ani de chirurgie generală a ales să renunțe la această profesie și s-a dedicat antreprenoriatului. În 2008 s-a mutat cu familia la Barcelona. Și-a pierdut soția în urmă cu un an. Domnul Herescu vorbește, vorbește, vorbește. E conștient de „defectul” ăsta și, dacă n-ai îndrăzneala să-l întrerupi, se mustră singur la un moment dat. Are umor. E pasionat de meșteșugul orologer. Scrie. Mi-a dăruit cartea lui, „Adeverință de chiabur”, o carte de memorii, unde personajul central este Vasile, tatăl lui. Apoi, două albume fotografice foarte reușite. Estetic, și nu doar. Unul dintre ele -„Destinies of Dazzling Resemblance”, prezintă în imagini istoria Familiei Herescu, începând cu anul 1780, având ca punct de plecare Țara Lăpușului, cu strămoșii ciobani și meșteșugari în cioplitul lemnului. El spune că primii orologeri elvețieni au fost ciobani. „În lungile ierni însorite, acești ciobani au avut șansa să fie solicitați de bijutierii hughenoți – refugiați de prigoana catolicilor francezi și transformați în ceasornicari din cauza cutumelor calviniste care interziceau luxul, să confecționeze micile piese care alcătuiau mecanismele ceasurilor pe care le produceau. Meticuloși, disciplinați și inventivi, ciobanii au deprins repede meșteșugul, depășindu-și în scurt timp maeștrii, devenind ei înșiși ceasornicari, creând Mitul Orologeriei Elvețiene, care alături de ciocolată și industria medicamentelor și aparaturii medicale au creat Marca Elvețiană.

Ciobanii din Țara Lăpușului care nu au avut aceeași șansă, rămânând cantonați în meșteșugul cioplitului în lemn, creând bijuterii arhitectonice, unele intrate în Patrimoniul UNESCO, ca Biserica de Lemn de la Rogoz, nu sunt cu nimic mai prejos din punct de vedere cultural Mitului Elvețian Orologer”, povestește domnul Herescu, într-un interviu.

Celălalt album – „The 12th Art”, este o istorie pe scurt, în imagini, a meșteșugului orologer, însoțită de o colecție de colaje fotografice.

Da, dragul meu, de aceea ne-am întins la vorbă. I-am dăruit și eu cartea „Grei ai medicinei românești”. Se știa foarte bine cu domnul profesor Irinel Popescu, cu profesorul Ioan Lascăr, cu doamna Daniela Bartoș, despre care mi-a spus că o voi găsi la un moment dat în cartea lui. Despre domnul profesor Mircea Beuran mi-a mai vorbit. Și discuțiile s-ar fi prelungit mult dacă noaptea nu s-ar fi grăbit să vină, iar ei trebuia să ajungă la Sighișoara. Au fost impresionați de locul acesta creat de tine. Pe domnul Herescu l-au convins greu să vină. Spre deosebire de prietenii lui, el nu știa mai nimic despre muzeu. Apoi, găsindu-l așa cum nu se aștepta, și mai greu le-a fost să-l disloce de aici. Am ajuns cu toții la concluzia că a fost o întâlnire frumoasă, în care fiecare am aflat ceva de la celălalt/ceilalți. În care s-a vorbit despre tine, despre artă, despre oameni, despre viață și cealaltă viață. Despre cum trebuie să-i lăsăm pe cei plecați, să plece. Să nu-i chemăm cu plânsul nostru. Să nu le strigăm durerea. Să-i eliberăm. Ei oricum își păstrează aripile iubirii peste noi, chiar dacă nu le vedem. Ei nu ne părăsesc cu totul. Trebuie să învățăm fericirea, fără ei. Să-i păstrăm în amintire. În gând. Fără să-i ținem captivi, însă. La rându-le au nevoie de libertate. De liniște. De odihna spiritului.

Să știi că mă străduiesc să nu te mai chinui. Și simt că uneori reușesc. Dar nu te-aș elibera cu totul. Din când în când trebuie să știu că încă îmi aparții. Să fie egoism, sau e doar vina dragostei? Off! Acum o să încerc să mă concentrez pe ziua de joi, 3 noiembrie, când vom lansa cartea „Confesiuni la Poarta Cerului”. Emoțiile sunt cât Palatul Culturii din Ploiești, și vor mai crește până atunci. Mă bazez pe tine, ca de fiecare dată. Știu că n-ai putea sta departe de mine într-un astfel de moment. Fie-mi tot, ca mereu!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu