Dragul meu! Credeam că timpul ajută. Nu, nu ajută. Pe mine, nu, dimpotrivă. O zi grea mi-a fost azi. O zi în care ar fi trebuit să fac multe, dar n-am făcut nimic. N-am putut! M-am străduit. În afara obișnuinței de luni dimineața, de a o duce pe Luciana la școală, la cămin, n-am fost capabilă de altceva. Am încercat să citesc. Degeaba. Cineva așteaptă să-mi spun părerea despre o carte. Chiar două, dar mi-a fost imposibil să mă concentrez asupra lecturii, să mă bucur de lectură. M-am gândit apoi să alerg, să fac puțină mișcare. Uneori, sportul mă ajută să mă sustrag stărilor chinuitoare. N-am reușit. Starea maladivă de astăzi n-am mai trăit-o demult. Weekendul mi-a fost, parțial, favorabil, datorită unei prietene care s-a străduit să mă smulgă din gânduri, obișnuințe. Și chiar a reușit. Am trăit și ceva inedit. O felicit pentru idee. Da, mi-a fost bine, dar întorcându-mă la ale mele neliniști, iată-mă cum am devenit. Nu, nu e doar asta, însă nu știu cum se face că de multe ori, săptămâna începe cu vești neașteptate, deloc încântătoare.
Am încercat chiar să dorm, eu, care nu cunosc somnul de zi. Cred că am ațipit câteva clipe cât să le visez pe cele două bunice ale mele, amândouă plecate dincolo. Se așteptau una pe cealaltă să se ducă. A fost un vis straniu. Nu ți-l descriu. Și mai mult mi-a accentuat starea bolnăvicioasă. Te-am vizitat, apoi, încercând să aflu răspunsuri. Tăcerea ta, de multe ori, îmi aduce dezlegări pe care le caut. Nu știu ce să înțeleg acum. Cum să rânduiesc ceea ce simt, ce gândesc. De ce a trebuit să taci definitiv? Știai că fără vorba dragostei tale îmi va fi cumplit. Știai că drumul îl voi rătăci. Știai că fără îmbrățișarea ta, cumplit de frig îmi va fi.
Ridicând acum privirea, am dat de voi. Tu și Luciana. Amândoi zâmbiți. Ea râde de-a dreptul. Râsul acela pe care nu i-l mai știu. Nu l-am mai văzut. Are un an și nouă luni în fotografia asta. Noi, abia întorși din vacanța din Spania. Ce fericiți erați, regăsindu-vă. În preajma ta, mereu a cunoscut veselia. Lângă mine, mai rar, iar de ceva vreme, mai deloc. S-a bucurat de ieșirea de zilele acestea, nu atât pentru ea, cât mai ales pentru mine. Așa mi-a spus. Nu suntem cele mai bune prietene, dar își dorește să-mi fie bine. E mândră când îi spun colegii cuvinte frumoase despre mine. E un copil care trece prin tot felul de schimbări de când ai plecat.
Și eu m-am modificat mult de la plecarea ta. Nu la modificările fizice mă refer, deși s-au petrecut și ele. Suferința lasă urme vizibile pe chip. Și timpul. Și neliniștile. Mai ales sufletul a suportat transformări. Dacă aș pătrunde în intimitatea lui, cred că l-aș găsi mult prea matur, prea chinuit, prea obosit. Nu știu să mai aibă ceva din candoarea de altădată când, alimentat de tine, își permitea bogăția inocenței.
Iartă-mă, dragul meu, pentru scrisul anxios, dar altfel nu știu a scrie astă seară. Îmi voi mai permite noaptea asta depresivă. O voi trăi până la capăt, până în zori îi voi bea amărăciunea. Apoi, o voi lua de la capăt. Voi face ceea ce trebuie. Mă voi lupta cu morile de vânt. Voi continua ce-am lăsat început. Voi citi. De muzeu mă voi îngriji. Și știi ce mă ajută să mă smulg din brațele unei astfel de stări? Cuvintele. Oamenii.
Îți redau mesajul unei doamne, primit de curând. Cam așa sunt vorbele pe care de multe ori le primesc, cu bucurie și recunoștință, iar când vin de la doamne, și mai mult le apreciez, întrucât bărbații pot fi considerați și subiectivi, iar femeile sunt mai parcimonioase în laude, unele față de celelalte.
„Frumoasă doamnă, sensibilă și delicată! Vă mulțumim pentru puritatea și căldura vocii ce ne-a purtat ieri într-o lume a sufletului pietrei. Sunteți deosebită (cu siguranță că asta știți), dar despre cercul de lumină emanat în jur nu cred că știți. Puteți zgudui și cele mai reci ființe cu vocea și frumusețea autentică, iar ceea ce emană sufletul și ceea ce nu poate fi definit fizic este extraordinar de puternic. Rămâneți în lumină! Viața merită și trebuie trăită de dragul celor pe care-i iubim. Să dăruiești zâmbind lumină, să te bucuri de fiecare zi dată de la Dumnezeu, este un dar! Vă îmbrățișăm cu căldură”.
Cum să nu facă bine astfel de cuvinte, chiar dacă sunt mult, mult prea generoase? Dar cu ele mă hrănesc. Cu ele mă vindec, dragul meu.
Apropo de vocea mea, care mie mi se pare mult prea obișnuită, ca să nu-i spun banală. Cineva mi-a zis că doar vocea ta n-o confunda. Acum i se întâmplă cu a mea. „Dacă zece voci aud deodată, pe a dumneavoastră sigur o recunosc. Doar cu domnul Lucian mi se întâmpla”, a zis, adăugând că și la anii de naștere ne potrivim, eu și tu, cu o ușoară inversare a cifrelor. Aici are dreptate.
Dragul meu, îți voi mai lăsa un alt mesaj primit ieri, legat de evenimentul de joi, despre care au venit aprecieri din multe direcții importante. Iată ce spune un domn, la părerea căruia țin foarte mult. Știu că nu sunt doar cuvinte din politețe. „Să ai zile frumoase, Giorgiana! A fost o manifestare binevenită și de aleasă ținută intelectuală! Te admir pentru energia lăuntrică din care naști asemenea stări de spirit!”
Cum să nu lupt cu mine însămi? Cum să clachez, când astfel de daruri primesc? N-am voie. Misiunea mi-e grea, știu. Am aflat în urmă cu unsprezece luni. Nu voi putea singură, dar nu sunt cu totul singură. Simt, am simțit lucrul acesta și mă consider un om binecuvântat pentru fiecare dintre cei care mi-au fost, îmi sunt aproape. Nu e deloc puțin lucru, astăzi, când tot mai ușor ne îndepărtăm unii de ceilalți. Când altfel de interese primează. Când sentimentele curate se iscă mai greu și, mult mai greu, se păstrează.
Te las, acum! Mă retrag în noaptea-mi anxioasă. O trăiesc. E dreptul ei. E dreptul meu la nefericire. Fiecare stare trebuie trăită ca atare. De ce s-o păcălesc cu un zâmbet fals, când lacrima e cea care-o spală, care pentru un altfel de mâine o apretează? Nu fii trist pentru cele ce-ți scriu. Mă cunoști, îmi dau voie să plâng, cu aceeași lejeritate cu care fericirea pe chip o așez. Așa e firesc. Așa știu să fiu! Tu, nu fii trist! Trimite-mi zorii. Cu un sărut am să-i întâmpin, promit!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
