Dragul meu, nu știu cum ar trebui să te salut astă seară. Mi-e greu să-ți descriu ce simt. Cred că nici nu știu foarte bine. Sunt confuză. Sunt obosită. A fost un weekend în care sentimentele s-au amestecat. S-au întors din trecut amintiri prețioase. Am încercat o zi aniversară altfel a Lucianei noastre. Zic a noastră de parcă ar putea fi a altcuiva. În telefon, și eu, așa cum și tu o aveai trecută, o am Luciana mea.

În urmă cu 15 ani, la ora asta erai lângă noi, la Maternitatea Polizu, din București, chiar dacă nu aveai voie. La ora 13, într-o zi de marți, 13 noiembrie, a venit pe lume. Greu, îți amintești. Răbdare n-ai avut până a doua zi. În stilu’-ți caracteristic ai făcut imposibilul, posibil, și ne-ai vizitat.

Astăzi n-am mai fost împreună așa cum ne știam. Ne-am gândit la tine, să știi. Am vorbit despre tine. Am încercat să-mi ascund tristețea. Ne-am bucurat de mare, de ziua luminoasă de azi, și chiar și de cea de ieri, mai puțin zâmbitoare. Nu m-aș mai fi desprins din brațele mării. Luciana a părut și ea bine, lăsând din când în când să se vadă umbra durerii. În drumul spre casă însă n-am mai reușit să „mint”. Nu pot. Mă știi. Nu reușesc să ascund ce simt. Îmi pare rău că-i transmit suferința, dar astfel de momente mă ajută să realizez ce copil puternic e. Încetează, mi-a zis. „Crezi că eu nu sufăr? Crezi că pe mine nu mă doare? Dar știu că nu mai putem face nimic. Nu mi-e ușor să știu că nu mă va mai îmbrățișa niciodată. Dar ce pot face? De aceea n-am vrut să-mi serbez ziua de naștere. Fără el, nimic nu mai e la fel”.

Are dreptate. Nimic nu mai e la fel. Nici cerul, nici norii. Viața nici atât. Doar marea pare la fel de frumoasă. La fel de misterioasă. De tragică. Atât de ea. Privind-o, ascultând-o, puteai fi oriunde, nu doar pe pământ. Erai acolo unde sufletul dicta, unde cuvintele tăcerii, cuvintele luminii, cuvintele „mai presus de cuvinte”, vorbesc în gând, în șoaptă. Unde iubirea sfârșit nu cunoaște.

Dragul meu, darul meu pentru Luciana a fost evadarea de două zile la mare. Întrebând-o ce-și dorește, mi-a propus această ieșire, iar eu m-am conformat. Până acum, n-am cunoscut marea în alt sezon decât cel estival. Am constatat că ea, nemărginita, mult prea iubita, e la fel de atrăgătoare în orice anotimp. O să-ți trimit câteva fotografii, să te convingi.

Ajunse acasă, din partea ta i-am dăruit, pentru o clipă, așa cum am să fac în fiecare an, coala albă care a însoțit ultimul cadou pe care i l-ai făcut anul trecut. „La 14 ani. La mulți ani, iubita mea fetiță! – Tata”. Așa i-ai scris atunci, știind că următoarea aniversare nu te va mai găsi lângă ea. De când ai plecat m-a întrebat de multe ori de această însemnată scriere. Era furioasă, crezând că cineva, făcând curățenie, a aruncat-o. Am liniștit-o spunându-i că e într-un loc sigur. Acum că a văzut-o, o voi pune la loc, până la anul. Păstrăm tot ce ține de tine, ce ne unește, ce-am trăit. Ești, dragul meu! Vei fii mereu! Să nu te îndoiești de acest lucru, indiferent ce vom trăi mai departe. Definitiv n-ai cum să pleci.

Noaptea trecută am scris ceva, așa, pentru Luciana. Un fel de urare. Am primit multe mesaje. Telefoane. Prin intermediul scrisorii către tine, le mulțumesc tuturor, cititori, prieteni, familie, pentru gânduri, pentru urări, pentru suportul sufletesc. Valorează mult pentru noi. E un pilon important de sprijin.
În curând, ziua se încheie. Pe Luciana, n-am să o întreb cum i-a fost. Nu vom trage concluzii. Nici eu nu-mi pun acum întrebări. Din multe motive. Ne e dor. Atâta să știi! Dor!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu