AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (81)

Dragul meu, bună seara! Vin de la teatru. Mi-am promis că voi merge și așa am făcut, găsindu-mă în București. Am fost singură. Am constatat că se poate. Singurătatea nu e un handicap. E o stare, un statut care trebuie asumat în orice condiții, în situații de oricare fel. Așa cum singuri purtăm grija unui copil, întreținem case, achităm facturi, mergem la serviciu, tot așa putem, singuri fiind, să nu ne reprimăm bucuriile, călătoriile, iată, mersul la un spectacol. Destui oameni singuri am văzut în seara aceasta. Numai pe rândul meu erau vreo trei. Senini, naturali.

Recunosc, am mers cu inima strânsă, obișnuită fiind să mergem în echipă de trei, dar m-am descurcat mai bine decât mă așteptam. Ai fost cu mine, să știi. Căutând astăzi ceva, am dat de setul din perle, dăruit de tine în urmă cu mulți ani, de Crăciun. Nu-l mai purtasem demult. Îmi era dor. Am simțit să-l port în seara asta. Oricum maleta neagră avea nevoie de ceva care s-o completeze, iar colierul s-a potrivit foarte bine. Brățara n-am reușit s-o pun singură, un cercel lipsește. Mi-am amintit că la ultimul eveniment la care am mers împreună, l-am pierdut. Dar colierul a fost de ajuns.

La Teatrul Național, spectacolul „Două pe față, două pe dos” am văzut. O comedie tristă aș zice. Nu tragică. Femeia și multele stări de fapt și afective prin care trece. Femeia mamă, femeia singură, femeia adulteră, femeia dedicată carierei, femeia dornică de iubire. Femeia și neajunsurile ei sufletești. N-am ales intenționat acest spectacol. Așa s-a nimerit. Mi-au plăcut actorii. Una dintre actrițe, în mod deosebit. A jucat excepțional. A transmis foarte bine. M-am bucurat că mi-am dăruit două ceasuri la teatru. Voi mai repeta.

De miercuri sunt în București. Am venit pentru lansarea cărții Marinei Almășan. A scos un nou jurnal de călătorii – „Prin Copenhaga, pe urmele Micii Sirene”. A fost un eveniment interesant, la Corpul Diplomatic, cu momente diverse, lume bună din mai toate domeniile. Discursuri mai oficiale, mai „pământene”, muzică, tombolă. La cea din urmă l-am fericit pe prietenul nostru Gabriel Ispas. Mâna mea norocoasă l-a cadorisit cu o sticlă de vin bun. Au funcționat niște energii aseară, pentru că multe extrageri s-au nimerit așa cum și dacă ar fi fost deja stabilite, nu s-ar fi iscat. A fost și profesorul Ioan Lascăr. M-am întreținut cu el în timp ce amândoi așteptam autograful Marinei. Am vorbit, firește, despre tine. Despre cât de „fericit” trebuie să fii că ai rămas la Sângeru. Apoi am „dezbătut-o” pe Marina. Domnul profesor aprecia cât de repede scrie, cum scoate carte după carte. Îți trimit două fotografii.giorgiana marinagiorgiana marina 1

Despre cărți îți vorbesc în continuare. Despre cartea ta, mai exact. M-a sunat domnul Radu Teodorescu, arhitect, prieten bun al doamnei Daniela Bartoș, cu care ne întâlneam la fiecare aniversare a ei. Primise cartea ta, pe care i-am trimis-o prin poștă. A spus că e cartea care te arată, poate, mai mult decât altele, așa cum ai fost ca om și ca scriitor, în primul rând, și așa cum vei rămâne.
Această carte – „Confesiuni la Poarta Cerului” va ajunge și la publicul din Vălenii de Munte, oraș pe care mult l-ai iubit, de care te-au legat multe amintiri din adolescență, din viața de licean, și al cărui cetățean de onoare ești. Am convenit cu domnul primar Florin Constantin și cu doamna Mihaela Sima, managerul Centrului Cultural, data de 13 decembrie, ora 17.00, când vei fi omagiat la împlinirea unui an de când ai plecat. Gândisem evenimentul pentru chiar ziua de 12, dar nu se nimereau niște lucruri la care țin mult să se întâmple, așa încât marți, 13 decembrie, pare ziua potrivită. Nu te superi, nu? În curând o să-ți dau și alte detalii legate de acest moment.

Despre viața pământeană nu prea ți-aș mai povesti. Se degradează. Așa simt. Poate e devină doar pesimismul meu nativ, dar impresia aceasta mi-o împărtășesc multe persoane. Nu știu. Pare din ce în ce mai complicat totul, nu doar o latură anume. Câtă nevoie am de părerea ta! Știi unde totul pare la fel, neschimbat, nealterat? În biserică. În bisericile pustii, mai exact. Acolo. Venind spre București, am făcut, ca mai mereu, popas la mănăstirea Ghighiu. Niciodată nu m-am nimerit atât de devreme. Era opt fix. Tocmai ce începuse slujba. Doar preotul și câteva călugărițe, îngenuncheate, fiecare în dreptul câte unei icoane. În rest, nimeni. Eu. Am plâns. Nu știu de ce. N-a fost de tristețe, nici de durere, de smerenie. Starea asta mă încearcă de fiecare dată în bisericile goale. Cred că e un sentiment copleșitor de împlinire spirituală, de regăsire. Nu îmi explic altfel. În bisericile în care mulți semeni se-adună nu mă cercetează o astfel de trăire. După zece minute de singurătate au început să vină câțiva enoriași. Întârziau mult în dreptul icoanei făcătoare de minuni, apoi în dreptul celei a Maicii grabnic ajutătoare. M-am întrebat, oare, câți mergem doar pentru a mulțumi pentru ce avem, pentru ce suntem, pentru viață? Mai bine nu răspund, deși răspunsul meu, pentru mine, îl dețin. Mi-am continuat apoi drumul spre capitală, cu o altfel de stare. În mașină mă feresc de tăcere, așa încât am ales vals. Eugen Doga. Îmi place să-l ascult și când mi-e bine, și când mi-e rău, chiar dacă în starea ultimă contribuie substanțial la prăbușire.

Acum ascult Candy Dulfer & David A. Stewart – Lily Was Here. Nu am cultură muzicală ce-i drept. Nu știu să fac analiză pe sunete, pe note, dar saxofonul, aici, mi se pare de o așa senzualitate. Nu doar pentru că e „provocat” de o femeie, dar sună într-un fel cu totul special. Nu crezi?

Dragul meu, te-aș mai ține de vorbă, dar mâine plec spre Sângeru. Mă așteaptă un weekend cu lucruri importante. Unele îți sunt destinate chiar ție. Altele, vieții, în general. Unele, poate, neprevăzute. Reține că și aici, de unde-ți scriu acum, chipul ți-l văd, vocea o aud, parfumul îl simt și în locul tău stau.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!