Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (83)

giorgiana mare n

Dragul meu, ninge sau e lapoviță. Habar nu am! Nu mai știu să deosebesc nimic de nimic. Toate-mi par la fel și de niciun fel. Observi, sunt într-o stare delicată, ca să n-o numesc altfel, mai abrupt. Decembrie a început. A început să se sfârșească, dacă ar fi să-i dau adevăratul înțeles. Mâine, pe 2, scriai ultimul text literar, după o discuție în trei cu prietenul tău, scriitorul Dumitru Velea, de la care zilele acestea am primit o carte. „Camera cu pereți de oglinzi”, volumul II, în care se regăsește și interviul cu tine – „Lucian Avramescu în cumplita luptă cu cuvântul”. „Pentru Giorgiana Avramescu, în amintirea lui Lucian, spre neuitare, de pe Calea Deschisă”, scrie domnul Velea, drept autograf. E o carte frumoasă pe care am s-o parcurg în curând și pentru care îi mulțumesc cu drag și recunoștință.

Continui, dragul meu, cu înșiruirea sfârșitului acestui început de lună. Atât de mult iubeam luna decembrie. O iubeam mai presus de luna nașterii mele. Mai presus de luna nașterii tale și a fiicei noastre. Pentru mine, decembrie aduna toate bucuriile vieții laolaltă, tot, tot, tot…Continui, deci. Pe 10 scriai ultima dată, comunicând cu mine, cu noi, familia. Scrisul prin care am comunicat permanent din clipa în care cuvintele rostite te-au părăsit. Voiai să te așezi pe pat. Patul care „dușman” ți-a fost, în ultimul an mai ales. Plecasem în satul vecin să achit niște facturi și să cumpăr hrană câinilor lupi. Niciodată nu te lăsam singur. Erai cu părinții mei. Scriai pe colile albe că vrei să fii așezat pe pat. Mama știa de la mine că nu ți-e bine în pat. Că suferințele se accentuează, așa încât încerca să te convingă că e bine să sosesc eu, și apoi se va întâmpla acest lucru. „Sun-o pe Vrabie. Spune-i”, insistai. Am venit repede, ca mereu. Mereu în fugă. Mereu pe două roți. Mereu abia respirând. Mereu cu teamă și durere, dragul meu. Am ajuns. Mi-am dat seama că se întâmplă ceva dacă-ți dorești așa mult să te așezi în pat, tu, care-l ocoleai, care nopțile toate și zilele ți le petreceai în mare parte în fotoliu. Patul care era chin, patul care reprezenta un mare pericol. Ți-am îndeplinit dorința. Era vineri după-amiază. A fost ultima dorință. Să te așezi în pat. De unde nu te-ai mai ridicat. Atât de clare îmi sunt acele momente, încât am impresia că s-au întâmplat ieri. Dimineața vorbisem despre casă, despre muzeu, îmi dădusei niște indicații, apoi cu Luciana ai purtat un dialog despre trecut și prezent, ca spre seară să nu mai putem comunica decât prin atingerea mâinilor, palmelor și, ușor, prin privire. Vineri noapte, când te-am îmbrățișat, mi-ai strâns atât de tare brațul, cu brațul tău. Și am stat așa până dimineața. Mi-ai spus multe atunci, prin acea nesfârșită îmbrățișare. A fost însă cumplit să nu te mai pot „asculta” până în dimineața zilei de duminică, 12 decembrie. M-am chinuit tot anul ăsta gândidu-mă că n-ai mai putut să-mi comunici nimic. Că n-am știut ce-ai mai fi avut nevoie. Cu ce te-aș fi putut ajuta. Și duminică dimineață ai plecat. Duminică dimineața, cea care împreună ne-a adus, ne-a și despărțit. La fel. Iarna. Singura diferență a făcut-o zăpada. Când ai venit în viața mea, sau eu în viața ta, erau splendide zăpezi. Când ai plecat, absentau. Duminica, iarna, ai venit. Duminica, iarna, ai plecat. Pe 15, te-ai retras definitiv. Eu am rămas. Până când, nu știu. Poate până curând. Cine deține controlul asupra acestei vieți din ce în ce mai imprevizibilă? Oricum am locul asigurat lângă tine. Cripta nu e „single”, are un loc disponibil deasupra ta. Am vorbit despre acest lucru, îți amintești? Ne-am amuzat chiar.
Iartă-mă, dragul meu, pentru tonul în care-ți scriu, dar tot ce se întâmplă în jurul meu contribuie la starea aceasta cenușie. Am avut însă o bucurie azi. Câteva ceasuri am fost plecată cu treburi administrative și, întorcându-mă, am găsit-o pe Luciana gătind casa de sărbătoare. Mai ales camera ei. Am avut o discuție cu ea pe această temă, zilele trecute, și i-am cerut să vorbim despre asta, după data de 15. Până atunci nu sunt capabilă. Știi că ea, mereu, cu excepția anului trecut, își dorea cât mai repede bradul împodobit. M-am bucurat când am găsit-o așa bine dispusă, întâmpinând perioada sărbătorilor. Destul sunt eu greu de abordat. Măcar ea să fie echilibrată.

Știu, trebuie să-ți dau detalii despre evenimentul de pe 13, de la Vălenii de Munte. Am întârziat puțin pentru că nu aveam toate datele. Anunțul oficial îl fac zilele acestea, când sper că voi avea afișul. Claudiu Voicu, cel care m-a sprijinit mereu, student acum la medicină, sper să mă ajute și de data aceasta. Pot însă să-ți spun că vor cuvânta oameni care ți-au fost dragi, care te-au prețuit, și tu la rându-ți pe ei. Domnul profesor vălenar Emil Mușat, jurnaliștii Dumitru Cârstea și Octavian Știreanu, Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii, politician tânăr pentru care aveai o simpatie aparte, și mă gândesc dacă nu cumva s-ar mai cuveni cineva? Sper de asemenea ca domnul primar al orașului Vălenii de Munte, Florin Constantin, să ne onoreze cu câteva cuvinte. Prezent va fi. Așa mi-a promis. Dar m-aș bucura să și rostească două vorbe. Ați fost apropiați. Domnul Gheorghe Enache, din Văleni, care a vizitat zilele trecute Muzeul Pietrei, și a dăruit pentru biserica din Livadă, două icoane realizate în lemn de dumnealui, mi-a vorbit despre sculpturile din piatră dăruite de tine, pentru a fi expuse în parcul orașului adolescenței tale. Sunt acolo, admirate de cetățenii din Vălenii de Munte, despre care atât de mult ai scris.

Trec de la una la alta. E o lună complicată pentru mine, dragul meu! Nu doar din pricina celor scrise mai sus, ori a sărbătorilor care se apropie. E o lună a deciziilor. E grea luna asta, dar tu știi! Tu ești singurul care știi ce trăiesc acum. Când prezent erai, aveam siguranța că toate își găsesc rezolvare. Acum e mai greu. Mă străduiesc, dar nu știu dacă sorți de izbândă vor fi. Fii liniștit însă. Ai trudit destul. Pentru toți. E rândul nostru. Nu mai continui. Nu-ți mai spun nimic. Nu știu când îți voi mai scrie. Și, pentru a înțelege mai bine starea în care mă aflu, ascultă ceea ce eu aud acum. Abrázame – Tamara.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri