Dragul meu, demult nu ți-am mai scris la amiază. E 14:13, acum când pornesc aceste rânduri. Noaptea te caut deseori. Noaptea îmi șoptește strident lipsa ta, și poate de aceea scrisul meu se iscă atunci. Mă gândesc că mi-ai așteptat glasul zilele acestea, dar nu am putut să mă adun. Nici acum nu sunt cu totul „întreagă”, dar mă încumet să-ți vorbesc.

Tu îți amintești ziua de 15 decembrie, de anul trecut? Eu nu, cu excepția începutului. Era 6.30, când după două ceasuri de somn, am coborât la tine, în sala rece, în care te aflai pentru ultima oară. Te-am jelit, te-am îmbrățișat pentru ultima oară, ți-am sărutat fruntea. Apoi nimic nu mai știu. M-am anesteziat bine, ca să pot rezista. Poate că ar fi fost necesar să n-o fac. Să trăiesc despărțirea de tine cu totul, asumându-mi toate riscurile. Dar mi-a fost teamă. Teamă că n-am să-ți pot fi alături până la final, așa cum am fost zi de zi, ceas de ceas, deși simțeam cum mor, doar privindu-ți suferința. Poate că dacă aș fi supraviețuit atunci, neajutată de medicamente, mi-ar fi fost mai ușor tot anul acesta. Cine știe?

Cum e azi? E soare acum. Afară. Nu știu cum e, aici, la mine. Nu vreau să știu, sau poate nu vreau să răspund. Nu ți-ar folosi. E pustiu. E tăcere. Zgomotul amintirii doar se face auzit. Au fost zile intense. Nu știu cum să le definesc. M-am străduit. Ne-am străduit. Sper să fi fost pe potriva dorinței tale implicarea noastră, a celor care ne-am gândit la tine, care te-am „strigat” pe numele de botez, de scriitor, de ziarist, de prieten, de coleg, de tată, de iubit. Am primit gânduri, opinii pozitive. A fost … bine! Aici. Nu știu cum s-a simțit la tine. Poate îmi transmiți.

Îmi plac cuvintele frumoase – n-am să le spun laude! Știi cât bine îmi fac, dar mă și sperie. Mi-e teamă că n-am să le pot răspunde pe măsura generozității lor, în continuare. Uneori, sunt prea grele pentru mine. Am impresia că aceia care le rostesc, vorbesc despre altcineva. Și când mă gândesc că vorbesc chiar despre mine, mă înfior. Mă întreb dacă le merit, iar dacă nu le merit, mă frământ cum să fac, dacă pot să fac, ca ele să nu fie insultate de neputința mea, de nemeritul meu?
Îți redau vorbele domnului profesor Emil Mușat, rostite, marți, la Vălenii de Munte, când te-am omagiat împreună cu primarul Florin Constantin, cu prietenii tăi Dumitru Cârstea și Octavian Știreanu, cu scriitorul Ștefan Mitroi, cu Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii, cu Luciana, dimpreună cu un numeros public vălenar. Cuvintele domnului profesor ți le spun aici, nu din lipsă de modestie, nu din îngâmfare, ci le scriu pentru mine. Să le caut, dacă mă voi rătăci cumva, dacă voi uita că pot mai mult decât cred, că am obligația să nu înșel așteptări, să nu-i trădez pe cei ce cred în mine. Să știu că mai e mult până departe. Că am încă multe de învățat, de aflat, de știut, de deprins. Nu e timp de odihnă. De aceea ți le las ție, aici. Să le pot găsi ușor. Să mă întorc mereu și mereu, la ele.

Iată, așa a grăit scriitorul Emil Mușat: „Cartea „Confesiuni la Poarta Cerului” și implicarea dumneavoastră în apariția ei, mă întoarce în timp, când o altă soție de scriitor emblematic pentru Vălenii de Munte, și anume Lena Paraschivescu, soția lui Miron Radu Paraschivescu, după moartea poetului a scris o carte pe care i-a dedicat-o și s-a îngrijit cât a mai fost vie, de memoria lui Miron Radu Paraschivescu. Este un lucru rar la soțiile de scriitori care, ele însele scriitoare, înțeleg să ducă mai departe tradiția tovarășului de viață. Dumneavoastră v-ați lăsat cu greu descoperită, nu ca simplă soție, ci ca o scriitoare autentică, și aici mă refer, i-aș spune roman epistolar care încetul cu încetul se constituie pe AMPRESS, „Scrisoare către tine”. Și nu este doar o fragmentare a unor amintiri și a unor gânduri care să suplinească absența lui Lucian Avramescu, ci, cred eu, este în fapt, repet, un roman epistolar, care se constituie și care prinde viață. Această tehnică a fragmentării amintirilor este comună atât dumneavoastră, cât și scriitorului Lucian Avramescu, pentru că unul dintre cele mai bune romane ale sale – „Despre singurătate”, este constituit prin astfel de flashbackuri și de fragmentări ale amintirilor”.

Și îți mai redau un mesaj, dragul meu, răspuns la mulțumirile mele, dar nu îți spun autorul, întrucât n-am vrut să mai deranjez pentru a cere acordul dezvăluirii:
„Doamna Giorgiana,
O seară ca aceea de ieri nu poate fi frumoasă ori reușită, ci liniștitoare…aducătoare de pace și de mulțumire sufletească pentru că pomenindu-l pe Lucian Avramescu i-ați dat din nou viață în memoria personală și colectivă. Sunteți cu adevărat de admirat la modul cel mai înalt pentru devotamentul și truda frumoasă de a-l restitui pe deplin pe Lucian Avramescu contemporanilor. Și totul dintr-o iubire mai presus de fire. Primiți, vă rog, întreaga mea recunoștință pentru ceea ce faceți și scrieți. În așteptarea cărții dumneavoastră, cu reverență!”

Ce crezi, dragul meu, că simt, când primesc astfel de cuvinte înălțătoare? Da, mă vindec prin ele, mă înalț, sunt fericită. Iată, de când n-am mai rostit „sunt fericită”? Da, sunt când le citesc. Dar greutatea lor mă apasă. Mă responsabilizează. N-am voie să abdic.

Îți vorbesc atât despre mine, și despre tine nu știu nimic. Nimic! Nu te înduri să-mi arăți fie și un ceas din eternitatea ta. Să aflu măcar că tot chinul îndurat aici, nu se mai regăsește acolo. Să te știu liber. Odihnit. Senin. Să te aflu zâmbind, așa cum mi te arăți acum, înrămat pe perete. Eu îți spun totul despre mine, iar tu continui să fii enigmatic. Bine, acum nu-ți devoalez tot. Ar fi ceva de spus, dar nu-ți mărturisesc azi. Nu din alte pricini, ci pentru că mi-e teamă că m-aș putea răzgândi. Am fost pe cale, de două ori. În curând vei afla. Te voi surprinde puțin, însă sunt convinsă că ești de acord.

Mă întorc la tine. Azi te-a vizitat vărul tău, Dan Tănăsescu. E ziua fiului lui, împlinește 35 de ani. E la Stockholm, de trei ani. Îi e bine acolo. Vine acasă de sărbători. Dan e la fel cum îl știi. Regretă plecarea ta, ca noi toți. Livada o consideră raiul tău. Ți-a îmbrățișat crucea. Crucea ta primește săruturile, îmbrățișările, dorul nostru. Prin ea, dragostea noastră se revarsă către tine. Iar tu ne răspunzi. Căci ne zâmbești din mijlocul ei.
Afară e soare, încă. La mine e semiîntuneric. Observ în fereastră grâul pus de Sfântul Andrei. Abia a început, timid, să răsară. Am uitat de el. De când l-am pus, cred că l-am udat de trei ori. Sarcina aceasta îți revenea ție. Luciana nu voia să păstrăm tradiția. Am insistat, dar n-am fost în stare să mă ocup. Nu l-am neglijat, ci l-am uitat de-a dreptul. Așa cum uit de mine. Rar îmi amintesc că sunt, că ar trebui să fiu. Dar nu e vina ta. E vina mea. Voi încerca să mă corectez. Să mă aduc, mie, aminte. Altfel…Altfel…
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu