Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (II)
Dragul meu, e duminică! Un pic spre luni, căci ceasul îmi arată acum orele 21.00, și cine știe cât va mai dura până voi încheia această epistolă-mărturisire. A fost o zi plină. Muzeul Pietrei, căutat astăzi, în premieră și nu numai, căci au revenit oameni dornici să te revadă prin tot ceea ce ai clădit aici – și-a primit cu ospitalitatea-i caracteristică vizitatorii. M-am bucurat că avalanșa s-a petrecut după ce mi-am încheiat ritualul aprinderii candelei.
Nu sunt o sfântă, și nici nu aspir să ajung, știi doar că îmi place gustul dulce al păcatului, ca oricărui pământean, dar lumina candelei în casă, și acum în Biserica din Livadă, îmi creează un confort sufletesc aparte. E ceva ce am deprins de la bunica mea. E un ritual care mi-a intrat în obișnuință, iar în cazurile rare când nu apuc să-l îndeplinesc, mă urmărește și nu-mi dă pace.
E drept că Biserica din Livadă îmi oferă și prilejul singurătății. Al întâlnirii mele cu mine, când îmi permit să-mi dau frâu liber chinului interior. Când rog Divinitatea să-și plece binecuvântarea asupra celor ce-au contribuit și contribuie la împlinirea acestui lăcaș. Când îi cer Maicii Domnului să-mi dea înțelepciune și putere să îndur tot ce-mi este dat, și să mijlocească rugămintea mea către Fiul său pentru îndurare. Și, da, recunosc, cu toată durerea mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat, implorându-l să-și întoarcă fața spre suferințele noastre. Să le îndulcească puțin, așa cum doar el poate.
Dar, Dragul meu, dincolo de „bucuria” acestei singurătăți, stă o cumplită suferință. Pe care o îndur zi de zi, de multe ori, de fiecare dată când curțile, aleile, livada, tot, absolut tot, îmi arată lipsa ta. Tu, care erai prezent în cea mai mare parte a timpului acolo, în mijlocul acestui complex cultural pe care l-ai creat, tu care cunoști cel mai bine limbajul pietrei, al animăluțelor, al frunzelor, al ierbii, tu absentezi. Și doare cumplit. Chiar dacă ești prezent peste tot, te văd, te aud, te simt, dar doare cumplit să te știu în casă, când toate afară îți duc dorul.
De aceea m-am încăpățânat ca astăzi după-amiază, cu toate chinurile, să te văd din nou acolo unde îți e locul. Să fii în mijlocul muncii tale depuse în ani și ani. Să te mângâie soarele, să-ți saluți vietățile, să-ți dai întâlnire cu minunatul peisaj al toamnei pe care l-ai răsfățat mereu în poezii, și-l cânți și astăzi, chiar dacă în cuvinte tăcute.
Iartă-mi plânsul! Femeile, știi doar, plâng din orice, iar bucuriile trebuie udate, altfel se ofilesc repede. Aș vrea să te ocrotesc, să te lipsesc de suferințele mele, dar așa am fost noi întotdeauna. Ne-am împărtășit orice, și sunt destule momente în care simt că încet-încet mă sfârșesc și eu. Îmi doresc doar să fiu atât cât ești, să-ți fiu aproape, apoi… Știu, îmi vei spune ca de atâtea ori că spun prostii. Că viața mea e lungă. Poate așa este. Oricum, calculele făcute de mine în baza unui istoric familial sumbru, s-au adeverit greșite. Adică am scăpat, cum se zice. Pragul de 36 de ani l-am trecut, și iată-mă că mai am puțin până la 38. Și mai avem și un copil. Dar, uneori, copiii își găsesc singuri calea când sunt puși în fața unor situații dramatice. Poate n-o să se întâmple în cazul nostru, iar fiica noastră se va bucura atât cât își va dori, de noi.
Închei, acum, nu te mai împovărez. Concluzia e că a fost o duminică reușită, cu toate caznele ei. Visul tău ca Muzeului Pietrei să-i fie călcat pragul de vizitatori s-a îndeplinit, iar visul meu ca pașii tăi să mângâie pământul și iarba acestui loc minunat s-a înfăptuit. Nu crezi că e destul pentru o zi?
Pe curând! Cu dragoste, eu!