Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (VI)

Te îmbrățișez, dragul meu! Îmbrățișarea, cred eu, e cea mai dulce, mai caldă formă de salut. Sigur că, acum, în vremuri pandemice, acest gest a fost interzis, însă nu și cuplurilor. Deocamdată! Poți ști ce le va mai cășuna unora? Nu prea ne mai poate surprinde nimic pe lumea asta!

Îți scriu pentru că mă îndeamnă ploaia de afară. Ce altceva poți face pe o astfel de vreme? Scrii, citești, vezi un film bun, ori îți pui ordine în gânduri. Amintirile le sortezi pe ani, pe anotimp, pe împrejurare, apoi le-așezi la păstrat. Când simți că se-așterne praful, o iei de la capăt. Nu?

Că tot vorbeam de aduceri aminte, știi când ne trimiteam unul pe celălalt spre a fi ghid vizitatorilor Muzeului Pietrei, și de cele mai multe ori te „sacrificai” tu? Eu motivam ba că nu-s potrivit îmbrăcată, ba că mi se arde ceva pe foc, însă adevărul e că știam că oamenii au nevoie de tine. De prezența ta, de cuvintele tale, fără să bănuiesc ce se petrece azi.

Distribuie prietenilor

Așa s-a întâmplat și în urmă cu patru ani, pe 4 decembrie, când vremea era cam așa cum este cea de azi. Doar că în locul ploii, o burniță supărătoare își făcea de cap. Era trecut de prânz, veniseși obosit după o jumătate de zi de preumblări pe dealuri, și te odihneai la o pălincă, lângă sobă.

Neauzind alarma interfonului, mi-a atras atenția soneria câinilor lupi, așa că m-am înființat în balconul dinspre stradă. La poartă, patru persoane. Fiind cam înfofolite nu mi-am dat seama de la început despre cine este vorba. Știam însă că e cineva foarte cunoscut. Chipul, glasul, îmi spuneau ceva. I-am invitat să intre în curte, spunându-le că vei merge îndată să-i întâmpini. Venind să te-anunț, am tresărit, dându-mi seama cine era de fapt. Era Ivan Patzaichin, împreună cu Georgiana, soția lui, și niște prieteni ploieșteni.

Ai mers la ei, împreună cu Luciana. Era perioada când Luciana nu se dezlipea de tine, de noi. Acum, vârsta o îndepărtează încet-încet, dar să nu mă abat de la ce-ți spuneam. Le-ați povestit amândoi muzeul, v-ați pozat, mă rog, Luciana v-a fotografiat așa cum se pricepea și ea atunci, apoi i-ai invitat la o degustare de pălincă. Și cred că ați petrecut vreo două-trei ceasuri împreună. Ivan Patzaichin, ca și soția lui, era un om cald, un om solar, cu totul special. A mai fost apoi la câteva lansări de carte ale tale. Își dorea să mai revină la muzeu, vara, dar n-a mai fost să fie.

Adevărul e că, după o vizită la Muzeul Pietrei, mulți își doresc să mai revină. Și unii chiar revin. Oamenii pleacă din iubiri, din căsnicii, din prietenii, și foarte rar se întorc. La muzeu însă situația e mult diferită. De când sunt exclusiv ghid, constat cu bucurie câți au revenit. Părinți care își aduc apoi copiii veniți în vacanțe de prin americi, anglii, italii. Oameni care-și aduc rude sau prieteni. Chiar și zilele acestea au fost vizitatori care, deși fuseseră cu două luni în urmă, au simțit nevoia să le arate unor prieteni locul acesta minunat pe care l-ai creat, și să procure cartea mea, mă rog, cartea noastră, pentru că noi de n-am fi fost, această carte nu s-ar fi născut.

Apoi, un domn pe care-l primiseși tu în urmă cu cinci ani, și-a adus soția și doi prieteni. Era uimit de cât de multe s-au schimbat de atunci, de cât ai reușit să faci în acest timp. Da, la noi oamenii revin. E semn bun, nu-i așa? Pe cei mai mulți îi recunosc. Îmi amintesc ceva din discuțiile noastre. Le știu chipul. Numele sunt cele pe care, de multe ori le uit, dar important e că îi știu, și mă bucur de reîntoarcerea lor.

Doar tu puteai să construiești ceva unde oamenii să vină, să se bucure, să afle, să cunoască, să învețe și, foarte important, să revină. Doar tu, dragul meu, puteai să aduni la un loc trecut, prezent, viitor. Da, viitor!

Cu bucurie, eu!