Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (VIII)

Dragul meu, nu știu dacă e prea devreme sau prea târziu pentru a-ți scrie, dar vreau să știi că voi continua să-ți trimit gândurile mele. Sunt convinsă că le cunoști dinainte de a le așterne eu aici, însă trebuie cumva să sparg tăcerea asta ucigătoare.

Acum, când scriu, te privesc în ochi, în ochii aceia triumfători, nu în cei triști din ultimii doi ani, și nu mai trebuie să mă prefac că sunt puternică. Acum am libertatea de a lăsa tot chinul interior să se arate, fără teama de a te împovăra și mai mult decât o făcuse boala care, până la urmă, a învins.

La început a fost duminică, iarna. Iată, sfârșitul nostru aici, pe pământ, s-a petrecut tot duminica, tot iarna. Deloc întâmplător, nu-i așa? La noi, nimic nu a fost întâmplător. Cineva ne-a vrut împreună, chiar dacă multe nu se potriveau. Ne-am potrivit noi, și a fost de ajuns.

Distribuie prietenilor

E greu fără tine, dragul meu! Ești peste tot și nicăieri, pentru a te putea atinge. „Criza identitară – Sunt peste tot și de fapt nu-s nicăieri”, așa mi-ai scris pe 9 decembrie. Te-am întrebat dacă e o idee de articol. Mi-ai spus că nu, că e ceea ce simți. Eu nu știu ce simt acum. Știu ce am de făcut aici, cu casa, cu muzeul, cu biserica, cu noua ta casă, dar nu știu ce să fac cu mine. Dacă știi tu, te rog, dă-mi un semn.

Știi, am purtat pijamaua ta, să-mi țină de cald și de liniște. Așa cum îmi țineau brațele tale. Luciana vine de câteva ori pe zi în camera noastră și se așează pe pat, în locul tău, apoi în fotoliul în care ți-ai petrecut cea mai mare parte a timpului, în ultima vreme. Vorbim mult despre tine. Încercăm să înțelegem de ce a trebuit să pleci. Ne îmbărbătăm spunându-ne că poate ți-e mai bine.

Ai suferit mult, dragul meu! Doar noi doi știm cât de mult, și mai ales tu, care ai dus tot greul. Eu am făcut tot ce-am putut să te țin cât mai mult lângă mine. Am fost, așa cum ți-am promis în urmă cu 16 ani, până în ultima clipă lângă tine. Atunci nu știam ce urmează, nu știam că noi vom dura atât, dar știam sigur că de lângă sufletul tău nu vreau să plec. Ai luptat până în ultima clipă. Ești un erou. Nimeni altcineva n-ar fi avut atâta determinare, atâta dorință de a prelungi timpul limitat de multele neputințe. Spuneai uneori că nu mai poți, că vrei să se termine. Și s-a terminat.

Totul s-a întâmplat așa cum ți-ai dorit. Te-ai stins la Sângeru, unde ai respirat prima oară. Odihna veșnică îți va fi tot aici. Datorită bunilor tăi prieteni, Emil Calotă și Mitică Cârstea, plecarea ta s-a petrecut așa cum meritai. Au fost alături de tine, de noi, de la început. Sunt oameni minunați, dar tu știi, căci vă leagă ani buni de întâmplări, de întâlniri, de dialoguri spumoase.

E greu, dragul meu! Ascult tăcerea, mă uit în jur, și sunt momente în care nu cred că tot ceea ce trăiesc este real. Aștept să mă trezesc. Secunda visului durează uneori mai mult.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu