Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (X)

Dragul meu, e duminică, din nou. Cinci dimineața. M-am trezit la ora trei, când altădată auzeam tastele laptopului. Acum se-aude ploaia. Somnul nu mă vrea. E drept, nici eu pe el. Mă gândesc că în urmă cu două săptămâni, acum, la ora la care scriu încă te aveam. Nici atunci nu dormeam, te țineam strâns în brațe.

Mi-e frig, deși focul nu apucă să se stingă în sobă. Un frig care vine din mine, și pe care nu reușesc să-l birui. Presimt o iarnă lungă, mult prea lungă.

Știi, m-am spovedit. După 18 ani de neîntâmplare, m-am încumetat din nou. Dacă n-ar fi fost bucuria Euharistiei din ziua de Crăciun, aș zice că a fost, și de această dată, o dezamăgire. Poate că nu preotul e vinovat. Poate eu sunt de vină. Poate că nu știu să mă spovedesc, ori aștept prea mult de la pământeanul slujitor al lui Dumnezeu, crezând că pot sta de vorbă cu el așa cum aș sta cu însuși Dumnezeu. Sau poate că m-am obișnuit să mă spovedesc ție.
Tu îmi știi virgulele dintre păcate, rătăcirile gândului. Tu îmi cunoști imperfecțiunile trupului și neajunsurile sufletului, tu mă cunoști așa cum nu m-am știut eu vreodată, și cum nimeni nu mă va afla niciodată.

Distribuie prietenilor

Dragul meu, zilele acestea am primit câteva cărți, care se nimeresc cu mine, cea de astăzi, pe care tu ai desăvârșit-o, ca om, ca femeie, ca tot. Dacă nu te întâmplai tu în viața mea, nimic din ce sunt azi, nu aș fi fost. Tu nu faci caz din asta, pentru că tu ai văzut departe încă de la început. De când m-ai privit prima oară. Dar, îți vorbeam despre cărți. În ultima vreme, n-am prea avut timp de lectură. Acum am, însă după pagini întregi parcurse, realizez că habar nu am ce am citit. Mintea îmi fuge în multe direcții, și toate duc către tine.

Deschid una dintre cărțile primite, Cioran, „Caiete 1957 – 1972”. Știi cât de mult îmi plac eseurile marelui filozof. Îți citesc ceva, la întâmplare, așa cum ți-am citit de curând din Rilke, sperând să te determin să scrii. Așa îți era obiceiul. Când voiai să scrii, dar nu erai cu totul în universul creației, citeai câteva rânduri, câteva pagini pentru a te conecta. Ți-am citit, dar fără izbândă.

Acum îți citesc, nu prea știu de ce. Așa simt să fac. Citesc la întâmplare: „Tot ce se petrece în noi și în afara noastră se întâmplă din fericire și din nefericire, deopotrivă. Dublă perspectivă asupra oricărui eveniment, neputință de a vedea un singur aspect al lucrurilor, naufragiu în ambivalență.
M-am îmbătat cu regrete, ca alții cu iluzii. Să dobândesc titluri în ireparabil, asta mi-a fost întotdeauna misiunea”.

De fapt, tu știi de ce fac atâtea acolade, de ce lungesc vorba. Mă abat, ocolesc, dar nu pot să evit cu totul. Ar trebui să-ți vorbesc despre Crăciun. Despre primul Crăciun cu tine doar în gând și-n amintiri. Nu-ți spun nimic. I-am spus Lucianei atât de multe, încercând să-i arăt „binele” din tot hăul ăsta. Dar nimic nu-i folosește unui copil care strigă furios pe destin „I-am spus Crăciun fericit unei cruci”.

Nu am puterea să vorbesc despre aceste zile de sărbătoare. Îți spun doar că am avut, ai avut vizitatori în prima zi de Crăciun. Aflaseră despre muzeu, odată cu stingerea ta și, trecând prin zonă, și-au dorit să te vadă. Da, cei care văd Muzeul Pietrei, te văd în primul rând pe tine, așa cum ai fost, așa cum vei rămâne. După slujba de la biserică, a fost și finul Jan să-ți aprindă o candelă. Deși te-a vegheat în fiecare noapte, împreună cu tata, de duminică, până miercuri, nici lui nu-i vine să creadă că nu mai ești, și tot așteaptă să schimbe o vorbă cu tine, la gard, ca altădată.

Tuturor le lipsești. Cititorilor tăi încerc să le „păcălesc” dorul cu scrieri ale tale, pe care le public sub titlul „În loc de buni zori!. Nu știu cât îi ajută pe ei, dar așa mi se pare firesc să fac. Vei fi prezent întotdeauna pe site-ul agenției de presă AMPRESS, pe care tu ai înființat-o. Ți-ai dorit ca ea să nu moară odată cu tine, și nu va muri. Nici tu nu ești plecat cu totul. Doar te-ai retras puțin, pentru mai multă odihnă. Deși mă îndoiesc că pe acolo vei fi altfel decât te știu. Sunt convinsă că le scrii poezii îngerițelor, că ridici ziduri din lumină și turle infinite de iubire.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu