Bună dimineața, dragul meu! Mi-ai lăsat nesomnul tău moștenire. Îți vine să crezi că eu, care până în urmă cu doi ani, eram în stare să dorm și 12 ore, acum mai mult de cinci ceasuri nu reușesc? Să fie semn de înaintare în timp? Nu. E absența ta. Atunci erai, și aș fi dormit multe vieți la subsuoara sufletului tău. Iar tu nu-mi întrerupeai bucuria somnului, doar uneori cu câte un sărut, pe care te rugam să-l repeți din nou, și din nou.

Jumătatea ta de pat rămâne neatinsă. În ambele case. Te mângâi, îți spun noapte bună și aștept ca mâna ta să-mi răspundă. Și întârzie, dar eu tot aștept. Așa mi-ai vorbit în ultimii ani. Mi-ai vorbit cu palmele, cu ochii, respirația. E adevărat că mi-a lipsit glasul tău. Nu știi cât sufeream, îmi doream cu disperare să te aud chemându-mă ca mereu.

Telefonul înlocuise vocea ta. Devenise obiectul de care ajunsesem să nu mă mai despart. Chiar și la duș îl aveam cu mine. Și mi-era frică. Mai ales în ultimul an. Fiecare apel, fiecare mesaj însemna altceva decât o simplă chemare. Era ceva ce ținea de viață și moarte. „Mă înec”, iar eu alergam din livadă, speriată, disperată, și în fața ta trebuia să-mi reprim panica. Trebuia să te ajut, deși multe nu puteam face. Faptul că eram lângă tine îți dădea siguranță. Apoi, doamna Fotescu, terapeut-logoped ne dăduse câteva indicații pentru astfel de situații, dar pentru a le pune în practică era nevoie de stăpânire de sine. Tu ai depășit multe încercări de felul ăsta pentru că ai avut un incredibil autocontrol.

Cât de frică îmi era, dragul meu! Acum decontez fiecare clipă de înfruntare a morții. Amintirile frumoase rămân în urma celor dureroase. Mă străduiesc să le aduc în față, pentru că altfel m-aș prăbuși de retrăirea celor din ultima vreme.

Aș vrea să nu-ți mai vorbesc despre durere și neputință, să-ți amintesc doar seninul vieții noastre, dar trebuie cumva să mă eliberez de tot chinul interior acumulat și ținut captiv în tot acest timp, departe de ochii tăi.

Știi, acum sunt la masa de scris, singurul loc al tău, unde îndrăznesc să mă așez. În celelalte nu am puterea s-o fac. Mă comport ca și cum ai fi aici.

Of, dragul meu! Ai scris romanul „Despre singurătate”, dar tu nu ai aflat definiția singurătății. Tu chiar n-ai știut ce este singurătatea. Nu i-ai cunoscut odăile întunecate. Nici măcar pe cea în mulțime nu ai experimentat-o. Eu ți-aș putea vorbi mult pe această temă, dar ce folos? Te-aș copleși, iar tu ai nevoie de liniște.

Eu caut singurătatea, simt că îmi face bine. Îmi dă libertatea de a mă înțelege, de a mă regăsi din punctul în care m-am pierdut. Unica singurătate care mă chinuie e singurătatea de tine. Trebuie să învăț să conviețuiesc cu ea. Nu pot schimba nimic. Oricât te-aș ruga, tu nu te vei mai întoarce. Niciodată!

Învață-mă să accept acest niciodată, care sfâșie cu nemiloasa lui semnificație. Aș scoate din dicționar cuvântul, l-aș elimina din limbajul și din existența oamenilor. Dar, cu ce să-l înlocuiesc, dacă viața nu e pentru totdeauna?

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu