Dragul meu, ce faci, cum se vede lumea de acolo? Cum se trăiește iubirea în lumină? Pe pământ, știi, ea mai cunoaște și umbre. Eu învăț acum iubirea la distanță. Deși te simt aproape, atât de aproape, iubirea capătă altă dimensiune. Am impresia că tot ce știam despre ea, era prea puțin. Cred că abia ceea ce rămâne în urma iubirii consumate, ne arată cu adevărat intensitatea ei. Iar a noastră rămâne nemuritoare. O trăim altfel, îi învățăm limbajul în fiecare zi, în fiecare noapte. Nu-i așa?
Lumea de aici e așa cum ai lăsat-o, debusolată, ușor manipulabilă. Oamenii „mari” ai planetei își dezbat jocurile de supremație, pe fragilitatea oamenilor „mici”. Panica e umbrela sub care se obține mai mereu ce se dorește. Îmi lipsesc analizele tale de politică internă și externă. Domnul Ionel Gherghe spune că țara e condusă din afară. Fabrica lui care produce odorizant auto, odorizant de casă, creme, dezinfectanți, șervețele umede și multe alte produse, se izbește de neputința, mai degrabă nevoința, spune el, a statului român în sprijinul producătorilor autohtoni. Pentru fabricarea produselor are nevoie de materie primă, anumite uleiuri din Franța, Italia, Spania, Turcia, iar în perioada aceasta a pandemiei nu doar că prețul lor a crescut considerabil, dar și timpul de livrare s-a lungit nepermis. Dar nu pandemia e de vină, ci aceia care beneficiază de pe urma ei, oftează el, care în tot acest timp a reușit să-și mențină salariații, nu ca mulți alții care au fost nevoiți să renunțe la ei.
Dragul meu, te țin de vorbă, în scris. Oricum, ai sesizat că renunțasem și eu să mai vorbesc de când cuvintele tale au început să tacă. Devenisem purtătorul de cuvânt al familiei, dar nu-mi era deloc ușor. Mi se părea nedrept să vorbesc în locul tău, iar tu, când refuzam uneori să fac asta, te supărai. A fost greu să-ți ascult tăcerea. Cuvintele tale aveau muzicalitate, senzualitate, sunau diferit de toate celelalte auzite. Când au ales tăcerea, auzul meu a murit și el. Am învățat să ascult cuvintele așternute pe hârtie. Să le aud ecoul. Le citeam încă o dată, și încă o dată, așa cum fac și acum. Până când fiecare literă strigă cu glasul tău.
Am vorbit cu doctorul chirurg Dan Oprea, prietenul nostru. Ieșise dintr-o operație. Un cancer care a recidivat. Pacientul luptă cu boala de trei ani, iar Oprea speră ca prin această intervenție, să mai prelungească viața omului. L-am întrebat cum, fiind părtaș zilnic la atâta suferință, poate să se detașeze, să trăiască așa, ca și cum nimic rău nu s-ar întâmpla pe pământ. El spune că suferința face parte din viață. Și trebuie să învățăm să trăim cu ea. Eu am trăit cu ea, alături de tine, un timp, însă abia acum simt că mă doboară. Fericiți cei ce nu te-au văzut suferind, dragul meu. Ei vor putea trăi cu tine, așa cum te-au știut în vremurile bune. Pe mine mă chinuie permanent moartea ta zilnică, din momentul declanșării acestei boli cumplite.
Doctorul Oprea, optimist de felul lui, zice că viața ta nu s-a sfârșit. Ea continuă. Altfel. Mai bine. El spune că din acest motiv își antrenează mușchii zilnic, pentru viața ce va să vină. Bine, așa cum îl știi, a spus lucrul ăsta simțind că lunec în pesimismul meu nevindecabil. De altfel, el are o filozofie specială asupra vieții de aici, și de dincolo, pe care o cunoști din discuțiile voastre. Sigur că e un tip sportiv, de câțiva ani, când la o vârstă la care unii își impun limite, el a doborât bariere. E imaginea unei săli de sport din Ploiești, „mascotă”, cum se alintă el. Dar nu e așa, e chiar un exemplu demn de urmat. Sportul înseamnă mai mult decât mușchi. E armonia dintre trup și spirit. E modalitatea de a ne conecta la noi înșine. Și mie îmi place să fac sport, chiar dacă nu am reușit să-mi creez o disciplină în acest sens. E refugiul meu, când simt că nu mai pot respira.
Și ție îți plăcea să faci mișcare. Îți amintești când ne „băteam” pe banda de alergat? Câștigai tu. Spuneai să te las mai întâi pe tine, care după 30 de minute renunțai, pentru că nu aveai răbdare mai mult, îți venea în minte un subiect de scris, o idee, iar despre mine spuneai că uit să mai cobor, așa încât aveai întâietate. Însă grija cea mare era Luciana. Cum s-o determinăm să renunțe la sedentarism. Asta mi-ai spus până în ultima clipă. Să găsesc soluția potrivită. Încerc. Zilele astea am provocat-o la niște exerciții care mie îmi plac. N-au fost pe gustul ei. „Mami, ce faci, pentru ce te antrenezi? Nemaifiind tati, și venind războiul, vrei să te înrolezi în armată?”. Așa mi-a spus. Preferă banda dar, ca și tine, nu are răbdare să întârzie pe ea. Important este că are voință. Deocamdată. Și cred că o mai ajută ceva. Tu. Ești acolo. Am surprins-o cum te privește. Și știe cât îți doreai să facă în folosul ei mișcare.
Cam așa curge viața pe pământ. Ar mai fi și altele de spus, dar ce folos să te încarc cu perisabilul prezentului, când ție ți-e la îndemână veșnicia? În weekend s-au anunțat câteva grupuri la Muzeul Pietrei. O să le primesc cu drag. Nu toți vizitatorii știu ce ne leagă, iar eu le vorbesc despre tine, poetul, jurnalistul, omul de cultură Lucian Avramescu. Mulți se prind că nu sunt un simplu ghid, și mă întreabă dacă fac parte din familie. ”Vorbeați cu prea multă căldură, cu prea multă dragoste”, se luminează ei. Da, cum pot vorbi altfel despre tine, dacă nu cu vocea iubirii, care uneori nici nu are nevoie de rostire?
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
