• Home
  • Literatura
  • Giorgiana Radu–Avramescu: Scrisoare către tine (XVII)

Giorgiana Radu–Avramescu: Scrisoare către tine (XVII)

lucian si giorgiana

Iată, e duminică din nou, dragul meu. A cincea, de când… Până nu demult, iubeam duminicile. Erau zile aniversare pentru noi. Acum, semnificația, dar nu, mai bine nu spun nimic. Îmi fac destul rău cu altele. Mă chinui și mai mult, de parcă n-aș suferi destul. Îmi torn singură otravă în suflet.
Ți-am folosit gelul de duș, crezând că voi atenua, măcar puțin, dorul de tine. Nu mi-a folosit la nimic. Ba dimpotrivă. Am reaprins focul care doar mocnea, în tăcere. Mi-am răscolit simțurile care adormiseră și ele, pierdute printre amintiri. Nu mai pot continua așa. Trebuie să renunț la disperarea de a te păstra cumva lângă mine. Dar nu știu cum să fac. Nu pot să mă desprind de nimic din ce ți-a aparținut.

Toate lucrurile tale sunt la locul lor. Cămașa pe care ai purtat-o ultima oară, și pe care am ales să n-o spăl, are încă mirosul tău. Dulapurile sunt pline și ar trebui să fac ordine printre hainele tale. Dar cum să le dau deoparte? Nu pot. Și totuși, trebuie s-o fac la un moment dat. Îndârjirea de a te păstra lipit de mine, nu mă ajută deloc. Mă autopedepsesc doar. Simt că dacă nu voi renunța să mă sabotez singură, nu-mi va fi deloc bine. Corpul îmi transmite semnale care nu-mi plac, și pe care încerc să le ignor. Trebuie să fiu bine pentru Luciana. Nu-mi permit luxul îmbolnăvirii.

Tu, oricum vei face mereu parte din mine, așa încât ceea ce încerc să fac eu pentru a-mi păcăli dorul de tine, trebuie să înceteze. Nu știu dacă voi reuși, dar trebuie să încerc.
Dragul meu, azi, până acum, când îți scriu, n-am avut timp să-i dau zilei porția de suferință. Ai avut mulți vizitatori. Unii dintre ei au spus că vor reveni. Reacția oamenilor e cea pe care o știi. Cea pe care ți-o doreai. Sunt impresionați de tot, și sunt bucuroși, dacă pot spune așa!, că te găsesc aici. Li se pare firească alegerea ta de a nu te despărți de locul pe care atât de mult l-ai iubit.

Tot azi a sunat și Avi, din Israel. Mă sună frecvent. Își face griji pentru mine și Luciana. L-am asigurat că ne descurcăm. Ne așteaptă la ei, când viața pe pământ își va relua cursul firesc. Dar până atunci mai e mult, și oricum Țara Sfântă ne-ai arătat-o tu, în urmă cu niște ani, când am stat și la el și familia lui câteva zile. M-a întrebat ce voi face cu AMPRESS-ul. I-am spus adevărul. Că-l voi duce mai departe, și tot ce ține de mine voi face cu toată responsabilitatea. Își amintea de momentul în care ai înființat agenția, de colaborarea ta cu ziarul israelian Maariv, la care el lucra pe atunci.

Dragul meu, pentru că tot suntem la capitolul jurnalism, mi-am amintit că în toată perioada aceasta nu ți-am vorbit despre Luiza Rădulescu Pintilie, redactor-coordonator al ziarului Prahova. Ați colaborat frumos întotdeauna, iar doamna Luiza ți-a purtat mereu sentimente cu totul speciale. A fost singurul jurnalist care în zilele acelea copleșitoare a scris despre tine așa cum se cădea. Datorită ei, oameni din toată țara te-au aflat așa cum se cuvenea, și au participat cumva la funeraliile tale. A redat totul cu sensibilitate, cu obiectivitate, cu tot ce implică scrisul unui jurnalist cu experiență, așa cum este doamna Luiza Rădulescu Pintilie. Și nu i-a fost deloc ușor să scrie despre tine, în astfel de momente. Materialele acelea se vor regăsi în următorul număr al Revistei „Banchetul”, despre care ți-am vorbit. Doamna Luiza ne poartă și ea în gândul ei. Pe toți trei.

Ar mai fi multe de povestit, dar mă opresc. Se apropie seara, și trebuie să fac runda obișnuită a minifermei noastre. Voi zăbovi ceva mai mult la Odra și cei doi cățeluși ai ei, care până la urmă am aflat, sunt băiat și fată. Tare drăgălași sunt. Deja latră. Unul e mai năzdrăvan, îi seamănă Lupului. Trebuie să-i deparazitez și apoi să le fac vaccinul contra Parvovirozei. Luciana nu vrea să se despartă de niciunul. Adevărul e că și mie îmi sunt dragi. Nu știu ce vom face cu atâția câini! Vom vedea! Nici tu nu te îndurai să înstrăinezi din animăluțele noastre. Iar copiii care vizitează Muzeul Pietrei sunt foarte încântați când ajung în acea zonă. Azi, un băiețel nu se mai dezlipea de poneița Peticica, iar rațele dublu-moțate fac furori. Dar, ce-ți spun eu, tu știi deja lucrurile acestea. Nu-i așa?

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri