Se întrevede primăvara, dragul meu. Astăzi, primii ghiocei m-au întâmpinat cu parfumul purității lor. Ei miros a viață, a noi începuturi. Chiar și Livada, rămasă prizonieră a altor anotimpuri, încearcă timid dezmorțirea. Fac planuri, cât îți țin companie. Pomii trebuie musai primeniți. Nu mă voi încumeta singură, chiar dacă am reținut câte ceva din perioada în care îți eram ajutor la tăierea lor. Am să caut pe cineva priceput, cu toate că mulți se dau cunoscători, și în fapt fac lucrurile după ureche. Mă voi documenta atent. Apoi urmează îmbăierea lor cu sulfat de cupru, singura stropire pe care tu ai utilizat-o, refuzând categoric celelalte substanțe care protejează pomul de boli, dar otrăvesc fructul. Ori tu ți-ai dorit întotdeauna ca tot ce plantăm, ce cultivăm să nu fie atins de chimicale. Voi face și eu la fel, în continuare.
O altă dorință este aceea de a-ți aduna ultimele scrieri, începând cu octombrie 2020, unde se încheie volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, dar nu mi-e clar cum voi face acest lucru. Nu cu mult timp înainte de a pleca, ai șters, din greșeală, cu un singur click, tot documentul, unde erau adunate textele și poeziile tale. Le voi căuta în arhiva electronică a site-ului AMPRESS, unde au fost publicate, dar nu știu după ce să mă ghidez, pentru că sunt mii de pagini, iar eu nu am date, titluri, etc. Voi găsi, sper, o soluție. Tu gândisei un titlu pentru prelungirea Confesiunilor, dar nu era cert – „Poeme mute”. Nu știu dacă acesta va rămâne. Să adun mai întâi textele, și apoi vom găsi și un titlu pe măsură.
Dragul meu, am primit zilele acestea două fotografii, de la două lansări de carte. Am să ți le atașez aici. Pe mine m-au bucurat, și m-au întristat în același timp. Am retrăit, din nou, momentele acelea. Te-am văzut și te-am auzit. Ce evenimente frumoase! Cum reușeai tu să binedispui oamenii. Să îi plimbi, nu doar în lumea cuvintelor atent meșteșugite, ci în întreaga lume. Pentru că tu aveai amintiri de peste tot, și legai așa natural prezentul cu trecutul. Aveai un fel special de a vorbi, dincolo de timbrul vocii absolut inconfundabil, senzual, grav, tandru. Aveai umor, ironie fină, autoironie. Știai să ții captiv publicul.
De multe ori se întâmpla ca în drumul spre astfel de evenimente să spui „Habar nu am ce o să zic acolo!”, pentru că niciodată nu te pregăteai în mod special, dar tu știai întotdeauna ce ai de făcut, odată ajuns. Te orientai la fața locului, iar discursul îl adaptai în funcție de situație. Mi-ai povestit că tu ai fost de fapt un tip timid. Îți aminteai cum la prima ta apariție TV, simțeai cum îți tremură gâtul, capul. Aveai sentimentul că ți se desprinde de ceafă. Apoi, Serbările Scânteii Tineretului te-au lecuit. Spectacolele pe care le-ai organizat și pe care le-ai gestionat cu talent și responsabilitate, în fața a mii de oameni, nu doar că te-au vindecat de timiditate, dar te-au făcut să descoperi ce formidabil talent oratoric ai.
Vorbeai ca nimeni altul, dragul meu! Ce cumplit a fost când cuvintele rostite te-au abandonat. Dacă pentru mine, pentru noi toți, a fost greu de îndurat, cum trebuie să fi fost pentru tine?
Intru iar în zona răstignirii tale, și nu vreau. Așadar, mă întorc la cele două fotografii. Una dintre ele mi-a trimis-o Mădălina Lică, o veche prietenă a noastră. E de la lansarea volumului de poezii „Să strigi femeia pe numele ei de vers”, din noiembrie 2014, la Târgul de carte Gaudeamus, desfășurat la Romexpo. Cealaltă, o am de la Magdalena Daniela, o altă prietenă a noastră. Cred că eram la Școala Sfânta Vineri, din Ploiești, unde ne invitase doamna profesor Aneta Manole. Aici îmi amintesc că publicul era exclusiv feminin. Cred că de aceea și stăteam fixată în umărul tău. Glumesc! Nu am fost geloasă pe publicul tău, alcătuit în mare parte din doamne. Ei, bine, să zicem că de vreo două ori s-a întâmplat să mă cerceteze frisonul geloziei, dar e ceva firesc când iubești, nu?
Dragul meu, îmi amintesc și ultima lansare de carte la care ai vorbit. Pe atunci începuseră problemele tale de vorbire. Era faza în care îți dispăruseră consoanele. Era în decembrie 2019, în amfiteatrul Spitalului Grigore Alexandrescu din București, unde împreună am lansat cartea „Grei ai medicinei românești”, în prezența profesorului doctor Coriolan Ulmeanu, și a Conferențiarului doctor Alexandru Ulici, managerul spitalului, fiul regretatului critic literar Laurențiu Ulici. Îi povesteai atunci medicului Ulici, amintiri care te legau de tatăl său și de mama sa, Aurelia. Era și ceva legat de o vizită la ei acasă. Atunci a fost ultima ta ieșire ca scriitor. Îmi amintesc bucuria doctorițelor de a te avea în preajma lor. De a avea autograful tău, de a se fotografia cu tine.
Of, dragul meu! De ce a trebuit să se încheie așa? De ce, acum? Mai aveai multe de dăruit, de trăit. Dumnezeu, în deciziile Lui, pare nedrept uneori. Dar e prea târziu pentru întrebări care oricum rămân fără răspuns. Poate că, acolo, la tine, răspunsurile se găsesc, dar noi, aici, nu le vom afla niciodată. Oricât ne-am strădui!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
