Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (XXVII)

giorgiana radu

Dragul meu, ți-am adus flori proaspete! Din păcate nu rezistă mult pe vremea asta în care avem două anotimpuri într-o zi. Dimineața e iarnă, iar după prânz se ivește primăvara. Vremea, ține și ea isonul vremurilor alambicate pe care le trăim. Mă sfătuiesc de fiecare dată cu doamna de la florărie, încercând să găsesc unele care să fie mai rezistente, dar mai toate sunt sensibile la frig, zăpadă și brumă. Va veni și vremea bună până la urmă!

S-au inversat rolurile acum. Înainte, când ne aflam mai des în București, tu erai cel care plecai după pătrunjel, și te întorceai mai mereu cu flori, un parfum, ori ceva care-ți atrăgea privirea. Așa, dintr-o zi oarecare, tu făceai sărbătoare. Eu îți aduc flori, dragul meu! Și dragostea mea ți-o dăruiesc, dar nu știu dacă ajunge la tine. Dacă cerul nu e prea înalt, dacă frigul n-o îngheață, dacă zăpada care-o ninge n-o acoperă cu totul, înainte ca ea să-și întindă aripile spre tine.

Dragul meu, sunt sfătuită să scriu, să-ți scriu mai des. Și domnul Dumitru Vișoiu, ca și alți prieteni ai noștri și ai scrisului nostru, mă îndeamnă la fel. Dar cum să scriu, de ce să împovărez pe cel ce citește? Cine are nevoie de plânsul meu? Cui folosește? Oamenii fug, se detașează de cei ce le pricinuiesc angoase. Eu nu știu să scriu despre fericire, ori semenii noștri au nevoie de lumină, de soare în cuvinte. Ale mele sunt cenușii uneori, iar de cele mai multe ori cernite. N-am învățat să scriu alfabetul bucuriei. Fericirea, și când am trăit-o n-am știut s-o aștern pe hârtie. Dacă mă gândesc bine, nici nu mi-am dat voie s-o cunosc până la capăt. Să-i știu absolutul. Am păstrat întotdeauna un pic de fericire netrăită complet. De ce? Din prudență poate. Am știut că prețul ei este uriaș. Decontul doare al naibii de tare, iar anestezic nu-i de găsit.

Fiecare om duce o luptă, trăiește o dramă, are propriile neliniști, așa cum vorbeam și cu doamna profesor Daniela Bartoș, ieri seară. În aste vremuri, oamenii au nevoie de un strop de candoare, de puțină voioșie, dar eu nu am priceperea să le transmit. Rezervorul bunei dispoziții mi-e gol.

Apropo de starea de bine, care la mine se nimerește mai rar, cuvintele domnului Vișoiu mi-au fost de mare folos azi. Cu atât mai mult cu cât știu că nu sunt spuse de complezență. M-au făcut să plâng, dar lacrimile au fost pozitive. Recunosc, am nevoie să aud astfel de lucruri, din când în când, chiar dacă mă responsabilizează și mai tare.

Tu știi, dragul meu, ce forță au cuvintele. Sunt arma potrivită pentru orice. Pentru război, pentru iubire, pentru prietenie. Cuvintele rănesc, dar și vindecă. Trebuie doar să le rostim, să le mărturisim celui care are nevoie de ele. Să nu le ținem prizoniere unor tăceri care pot deruta.

Vorbe frumoase mi-a spus prietenul nostru și despre Mihnea, fiul său care în curând dă Bacalaureatul, iar de luni de zile e prins cu examen după examen, pentru studenția care urmează în Olanda sau America. Încă nu a decis. E pasionat de robotică. Îl plăceai tare mult pe Mihnea. E un tânăr frumos, serios, care știe ce vrea de la viață și muncește pentru asta. Și pe mezina Cataleya, cu energia-i inepuizabilă, mi-a povestit-o la telefon. Și ea te-a cucerit când ne-au vizitat vara trecută. Ți-a lăsat și autograful ei, îți amintești? Îți arăta că la puținii ei ani știe să scrie.

Despre doamna Bartoș, îți spun, dragul meu, că e așa cum o știi. Are același neastâmpăr când vine vorba de profesia ei. Muncește în continuare, chiar dacă nu mai e la Spitalul Floreasca. Se împarte între mamă, copii, nepoți, studenți și clinica privată, unde-și desfășoră activitatea de medic. Vocea îi e la fel de stăpână. Doamna profesor nu lasă garda jos, chiar dacă e și ea încercată de niște lucruri. Nu există pământean nepurtător de cruce. Fiecare are ceva de înfruntat, de dus până la capăt. Indiferent cât de departe sau aproape e capătul.

Luminița Dima, fosta ta colegă de liceu, și nașa Lucianei, „naște” în continuare. Nici ea nu renunță la profesie. Niciunde nu se simte mai în largul ei, ca în sala de nașteri. Toți copiii pe care i-a adus pe lume în decursul anilor, sunt cumva și copiii ei. Așa vorbește despre ei. Adevărul e că ea le poartă de grijă timp de nouă luni. Se creează o conexiune.

Legăturile telepatice între oameni există. Mie mi se întâmplă deseori cu doamna doctor Petrescu. Astăzi mi-a spus că renunță la activitatea profesională. Peste două luni începe o altă viață. Nu-i va fi ușor, dar sunt convinsă că va găsi calea spre împlinire, departe de cabinetul medical.

Ți-am povestit câte ceva de pe aici, dragul meu, despre oameni care ți-au fost dragi. Despre mine n-am ce-ți spune, în afara celor pe care le știi. Sunt. Respir. Deci exist. Altfel, aștept să fie soare pe pământ.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri