Dragul meu, seară bună îți zic și aici, chiar dacă mai adineaori te-am salutat de aproape! Am fost întrebată de multe ori în această perioadă dacă-mi este teamă. Teamă, de ce? De prezența ta aici! Firește că răspunsul este NU! Nicio secundă nu mi-a fost teamă, nici în casă, nici în Livadă, unde te vizitez de multe ori și pe înserat. Ba chiar noaptea m-a găsit și singură, când Luciana a ales, ceea ce foarte rar i se întâmplă, să înnopteze împreună cu verii ei la bunici. Nu-mi este frică nici de „binevoitori”. Lupu și Odra sunt paznici de încredere, ca și gălăgiosul Hopa Mitică, și istețul Max. Doar Odruț – așa l-am botezat, la dorința fiicei noastre -, fiul celor doi câini din rasa ciobănesc-german, având trei luni, e mai îndoielnic în ceea ce privește curajul, deși n-aș zice, după cum se avântă. Pe sora lui am dat-o spre adopție nepoților mei Andrei și Alexandru, pentru ca eu și Luciana s-o putem vedea din când în când.

Așadar, noaptea, curțile noastre sunt bine păzite, iar de temerea cealaltă nici vorbă. Ba, dimpotrivă! Îmi pare rău că pentru Odruț nu am timpul necesar pentru a-l educa. Are vârsta potrivită pentru asta, dar oricât mi-aș dori să mă împart în multele direcții, timpul nu-mi ajunge. Sper însă să găsesc mici ferestre.

Dacă tot am început cu raportul gospodăriei noastre, am să continui să-ți povestesc. Livada a fost fasonată. Nea’ Gheorghiță, de la Tisa, ne-a ferchezuit pomii, recomandat de bunul tău amic, angajat al primăriei, Birbirel, cum îi spuneai tu, dar eu nu îndrăznesc, așadar îi spun domnul Șerban Stelian.

Nea’ Gheorghiță, pe care, dacă îl lași să vorbească un an continuu, zi-noapte, tot mai găsește ceva de spus, își amintea de o ieșire a voastră la vânătoare din urmă cu câțiva ani, în care doar de asta nu te-ai ocupat. Vorbeai permanent la telefon, cu mine și medici din Ploiești și București. Luciana nu se simțea bine, iar în acea zi am ajuns cu ea la un spital din Ploiești, unde am petrecut și jumătate din noapte, până când o ambulanță ne-a reîntors acasă pe la ora patru.

Sper ca frigul din zilele acestea să nu dăuneze pomilor, care vor fi stropiți cu sulfat de cupru, când vremea va permite, și apoi văruiți la tulpină.

Dragul meu, trebuie să-ți dau și vești mai puțin bune. Din păcate, ieduții căprițelor cameruneze n-au supraviețuit la fătare. Pentru unii, frigul a fost de vină, iar pentru unul, nu știu ce, probabil lipsa de experiență a mamei. A fost prima naștere, așa încât e de înțeles. Dincolo de pierderea iezilor, vine însă obligația mulgerii caprelor, pentru a le feri de mamită, o afecțiune care le împietrește ugerul. E cumplit de dureroasă. Tu știi ce înseamnă mulsul acestor animăluțe. Mameloanele lor sunt atât de mici, că le pierzi printre degete. Dar trebuie musai făcut acest ritual, dimineața și seara. Deși laptele lor e sănătos, curat, ajunge la Odruț, care nu prea pare încântat. Luciana îl preferă pe cel din comerț, părinții mei nu se omoară după el, iar eu care îl beam pentru calitățile lui nutritive, încerc să mă abțin în perioada aceasta de post.

Viața la țară e complicată. Dar tu știi cel mai bine. Idilicul ei, văzut de cei mai mulți de la distanță, e asuprit de multele greutăți. Nutrețul începe să fie pe sfârșite, iar dacă iarna din primăvară se prelungește, voi fi nevoită să cumpăr, până ce lucerna noastră va putea fi cosită.

Dragul meu, tu erai mult mai atent la lucrurile acestea decât mine, dar acum sunt nevoită să le țin sub supraveghere. Știu, n-o să-ți vină să crezi, dar am descoperit și bucuria trezitului devreme. Chiar dacă prima parte a zilei mă găsește, ca și pe tine, la calculator, ciripitul păsărilor cerului în liniștea satului mă încarcă nespus. E o stare pe care abia acum o înțeleg. Când tu erai, și tastele laptopului mă trezeau, și ripostam uneori, puțin, pentru că repede adormeam în muzica scrisului tău, mi-era greu să înțeleg nesomnul tău. Ei, iată, acum îl percep, îl trăiesc, și sper să-l vezi și tu, să te bucuri.

Ursul meu, îți zic așa, chiar de Luciana o să se supere – știi că ea mă atenționa mereu să nu cumva să te alint în preajma oamenilor, deși noi n-am prea reușit să ocolim răsfățul decât în scris – dincolo de preocupările micii noastre ferme, bucuria supremă e că avansez cu materialele adunate pentru cartea ta. Astăzi, trei ore nu m-am clintit din fața calculatorului. Înaintez greu, dar am reușit să ajung la jumătatea lunii august 2021. Am să izbutesc până la urmă. Cu pași mici, dar siguri.

Dragul meu, se apropie și examenul de final de gimnaziu al Lucianei. Nu știu ce să-ți spun, în afara faptului că sufletul mi-e „cât un purice”, cum ar zice bunica mea. Tu spuneai, las-o, las-o să facă ce simte, cum simte, cum vrea. Să facă ce poate. Da, dar…O ajut cum pot, și o las să facă … O fi bine? Nu știu! Dacă ți-e la îndemână, fă și tu ceva în sensul acesta. Știu că nu mă vei lăsa să trăiesc singură zbaterea aceasta. De altfel, se anunță multe turbulențe, dragul meu. Fie-mi aproape, te rog!

Atât îți relatez astăzi de pe frontul micii noastre ferme, și al marilor mele neliniști, pe care nu ți le devoalez întru totul. Te protejez, așa cum am încercat întotdeauna. Nu știu cât mi-a reușit, dar m-am străduit să-ți fie bine mereu, atât cât s-a putut!

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu