Dragul meu, aici nimic nu părea imposibil pentru tine. Orice își găsea rezolvare. Mă gândesc că și pe acolo ai putea influența cumva lucrurile. Fă ceva, te rog, și trimite-mi primăvara mai degrabă. Nu mai suport frigul! Niciodată nu am avut o astfel de sensibilitate. Știi doar că în scurta mea activitate de farmacist veterinar, la Urlați, petreceam ore bune într-o încăpere neîncălzită, iar pe atunci iarna era cu adevărat geroasă, nu ca acum. Cei din jurul meu spun că exagerez puțin, dar te asigur că nu e vorba de așa ceva. Imunitatea mea la frig e zero.
Cum e în weekend la tine? Eu mi-am început ziua dis de dimineață, cu mult înainte să sune ceasul programat la ora 06.00. Nu știu ce m-a trezit la cinci. Mi-am băut cafeaua scriindu-te pe tine, la rubrica „În loc de buni zori!”, ca de obicei, răsfoind apoi puțin paginile internetului. La ora 08.00 am plecat spre biserică. Astăzi am făcut un „căpițel”, așa se zice aici, un fel de parastas intermediar – traduc eu. De data aceasta n-am mai luat-o pe Luciana cu mine. O știam puțin răgușită de aseară, și am vrut s-o feresc de frig. Așa încât, dimineață, n-am mai intrat la ea în cameră s-o deranjez.
Ce crezi, dragul meu, că s-a petrecut? Doar ce ajunsesem la biserică, plăteam liturghie, și am simțit telefonul vibrând în geantă. Pentru mine a fost primul semnal de alarmă. Chiar dacă tu nu mai ești, panica telefonului a rămas. Simt când e un apel de urgență. La acea oră nu mă putea suna cineva oarecare. Când am văzut numărul mamei, îți dai seama care a fost reacția? Știam că n-am uitat nimic acasă. Tot ce era de făcut se făcuse. Rămăsese Luciana. Da, Luciana care se trezise cu o stare cumplită, și doar a apucat să-i spună mamei că se simte din ce în ce mai rău, și i-a căzut în brațe. A trecut prin mai multe stări, vreo două ceasuri, timp în care mama a tratat-o cu ce a avut la îndemână, și cu ce avea ea pe acasă, adus de urgență de tata. De la biserică nu puteam pleca, așa încât i-am spus să cheme ambulanța, dar s-a opus Luciana. De când am chemat-o pentru tine în ziua în care ai plecat, nu mai suportă nici s-o vadă, nici s-o audă.
Acum, fiica noastră e bine, dar nu m-am liniștit cu totul. Îi știu niște sensibilități, de care nu are grijă, iar eu de câte ori o avertizez cu privire la ceva, ea mă contrazice, ca întotdeauna, iar la scurt timp se adeverește ceea ce prevăzusem. Precum știi!
Dragul meu, la finalul slujbei am trecut și pe la părinții și bunicii tăi, la cimitir, chiar dacă îmi doream să ajung mai repede acasă. Cineva care te-a vizitat de curând, ți-a adus flori și ți-a aprins candele, mi-a spus că în noaptea aceea te visase. Îi spuneai ca înainte să vină la tine, să treacă mai întâi pe la ai tăi. E adevărat, de când ai plecat, eu am fost o singură dată la ei, în rest le-am aprins candele în fiecare zi, în Biserica din Livadă. Dar, iată, nu e de ajuns. Au nevoie de prezența celor din familie lângă ei, din când în când. Sigur că au mai trecut și alții pe acolo, dar e nevoie și de noi.
Pe tata Max și pe bunici îi știu doar povestiți de tine. Pe mama ta, Ituța, am cunoscut-o. M-a plăcut. Mi-a mărturisit, dar am și simțit asta. Am și petrecut cu ea niște zile aici, niște zile la București. Ea a prevăzut că noi nu vom fi doar iubiți pasageri. Ea a știut și de Luciana, înaintea noastră. Nu știu cum. Când m-a întrebat am contrazis-o ferm. Mi-a dăruit și codița ta blondă, împletită. O purta în gentuța ei neagră, ca pe un talisman. De ce n-o fi dat-o celorlalte iubite ale tale?
Din păcate s-a stins înainte ca noi să-i confirmăm că a avut dreptate. Că nu s-a înșelat în privința Lucianei. Dar ea oricum știa.
Dragul meu, oamenii de la sat, am sentimentul că nu se vor schimba niciodată. Se împiedică de viețile celorlalți, de dorințele lor, în loc să se concentreze pe propria existență. Plecând de la mormântul părinților tăi, spre cel al bunicilor, am depășit trei femei cu haine cernite și vârste onorabile, care mă văzuseră aprinzând lumânări și probabil mă credeau tot acolo. „Da, d-aia a făcut … ca să fie îngropat în grădină…”, a zis – minimalizând în același timp Livada – cea care ar fi trebuit să tacă, mai ales că prin statutul pe care-l deține, trebuie să dea un bun exemplu comunității. Văzându-mă lângă ele au început să admire cu voce tare brazii de pe aleea din cimitir, care tot datorită ție sunt acolo. Dacă era după cea care contrazicea alegerea ta de a rămâne aici, nu mai avea ce să admire azi.
Vezi, dragul meu, de ce am căutat și caut eu mereu bisericile goale? Pentru că în cele pline, mai ales acolo unde oamenii te știu, scanerul ochiului uman întrece computerul tomograf. El nu vede doar scama de pe haină, ori fusta prea scurtă sau pantalonii strâmți, ci îți pune și diagnostice severe.
Știu, dragul meu, tu niciodată nu ai acordat atenție acestor detalii. Nici eu, dar dacă tot le-am primit azi de pomană, am zis să ți le împărtășesc. De fapt, ceea ce am făcut acum se cheamă clevetire, și nu se cade în post. Dar, ca un mirean oarecare ce sunt, îmi asum păcatul acesta. Ca și păcatul gândului, și lista toată care doar Dumnezeu știe cât se lungește.
Așa e în sat, ca întotdeauna! Peisaje splendide, dimineți în cântec de guguștiuci și alte păsări pe care tu le știai, dar eu nu le știu, oameni „gălăgioși”, de care îmi protejez însă auzul, ieșind foarte rar.
Dragul meu, te-am „delectat” puțin cu viața satului, așa, pentru a nu uita cum e pe-aici, dar revin la rugămintea de a-mi trimite soare cât mai repede. Mi-e frig! Însă și mai mult te rog, chiar de ești așa departe de noi, ai grijă de Luciana. Călăuzește-o cum poți tu mai bine. N-aș suporta s-o știu suferindă. Nu mai pot îndura. Încerc să mă vindec de cele trăite până acum, însă nu știu dacă voi reuși. A fost prea mult pentru tine, prea mult pentru mine. Prea mult pentru amândoi!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
