Câte crezi că mai pot pătimi, dragul meu? De câte ori îmi spun că nu mai pot, nu mai vreau să pot, mai apare ceva. Necazurile se țin lanț. Nu mai întreb de ce, până când? De acum voi aștepta doar să văd ce-mi mai pune la încercare rezistența. Nu mai pretind lucruri bune, întâmplări luminoase. Le spun adio, chiar dacă nu se grăbesc să mă caute. Ultimele trei luni și jumătate mi-au furnizat durere, încercări, izbituri din toate părțile. Le-am ținut piept. Așa mi s-a părut, dar gata cu martiriul.

Știu, nu sunt singura care suferă. Uitându-mă în jur, mă poate cuprinde rușinea, căinându-mă așa. Dar nici nu vreau să mă compar mereu cu ceilalți. Fiecare suferă pentru el, așa cum bucuria o trăiește tot pentru el, nu reprimând-o la gândul nefericirii celorlalți.

Ziua de azi nu știu câte ceasuri rele a avut. Nici nu știu dacă pot să spun că a fost ghinion sau noroc. Dacă ar fi fost doar despre mine, care de azi mă predau întâmplării, situația altfel putea fi asimiliată. Doar că aveam două vieți importante de protejat. A mea poate intra oricum la „și altele”.

Precum știi, în fiecare luni și marți, navetez la Urlați, unde Luciana face pregătire. Marți e ziua în care merge și prietena ei, Marilena. Așadar eram cu amândouă. Urma să le aduc la școală, la Sângeru, iar eu să mă întorc la Ploiești, unde am început niște vizite la stomatolog. Sunt lucruri pe care, din motivele pe care le cunoști, le-am amânat doi ani, timp în care s-au acutizat, nemaisuportând amânări de niciun fel. Drumul între Sângeru și Urlați e infernal. Se lucrează de ceva vreme, dar atâta timp cât nu plouă să se formeze noroi, poate fi considerat acceptabil. Cu atât mai mult, dacă pun în balanță disconfortul parcurgerii acestui traseu, cu tragedia care putea avea loc azi, la Tisa, deci la doi pași de Sângeru.

Un stâlp de înălțimea și grosimea unuia de electricitate, doar că din lemn, de pe partea dreaptă a șoselei, a început să cadă în momentul în care noi eram la doar câteva secunde distanță de el. Dacă frânam, mașina ar fi fost prinsă fix sub el. Îmi dădeam seama că nu prea aveam ce face. Luciana era lângă mine. Marilena, în spate, vorbea cu mama ei la telefon. Toate trei vedeam pericolul iminent. Fetele au fost foarte curajoase. N-au țipat, n-au schițat niciun gest. Au amuțit. Am ales să mă apropii de șanțul din stânga, izbindu-mă de gard, gândindu-mă că așa ne va atinge doar vârful stâlpului care era mai subțire decât restul. De fapt, nici nu prea am avut timp să reacționez, dar știu că au fost câteva secunde în care mi s-au arătat câteva scenarii, și gândul îmi era doar la fete. Dacă rămâneam pe banda mea de mers, și mai și frânam, nu ne-ar fi fost bine deloc. Norocul a fost că din sens opus nu venea nicio mașină, astfel că am putut să mă refugiez în șanț.
A fost șocant. De șase ani, de când am obținut permisul, nu am trăit nici măcar o dată o astfel de experiență, dar nici altele mai ușoare, pregătitoare unei astfel de întâmplări. Am reacționat din instinct, dar cred cu tărie că a mai fost cineva, acolo, lângă mine, care m-a îndrumat corect. Câteva secunde, și o decizie echilibrată.

Pe lângă șocul acesta, a fost unul poate la fel de mare. Încercam să ies din șanț. Nu puteam înainta, și nici da înapoi. Nu puteam coborî din mașină să văd ce pot face. Eram lipită de gard, nu aveam cum deschide portiera mașinii. A oprit lângă noi o mașină în care se aflau doi bărbați, pe care-i știi. Unul e chiar consătean de-al meu, din Apostolache, om cu prestanță în localitate. S-au uitat la noi, la stâlpul din șosea, care se rupsese în jumătate, l-au ocolit, și au plecat mai departe. Nu le spun numele acestor inși, le-aș face o prea mare onoare, și nu se cade. Tu le spuneai hahalere. Eu îți ziceam că ești prea aspru. Nu te mai contrazic, ba chiar le-aș spune mai mult de atât, dar ce folos?
E cu atât mai grav dacă nu ne-au recunoscut, și n-au oprit să vadă ce se întâmplă, să vadă dacă e nevoie de ajutor. Acești doi indivizi nu doar că nu sunt bărbați – bărbatul e mai mult decât purtător de pantaloni și dotările de rigoare -, ei nu sunt oameni în primul rând. Omul are sentimente, simț civic, empatie, compasiune. Ei n-au avut nimic. Au privit ca la spectacol și au plecat.

Dar am reușit, dragul meu, până la urmă, să scot singură mașina din șanț. L-am sunat apoi pe șeful de post Marian Minea, care a trimis repede un echipaj. Au mai sosit doi cetățeni, care m-au impresionat prin grija lor, spre deosebire de celelalte bipede fără suflet. Aceștia își făceau griji pentru noi, deși pericolul trecuse. Au îndepărtat stâlpul din mijlocul străzii.

Am făcut apoi ce se face în astfel de situații, la postul de poliție. Proces verbal, dovadă de reparații, alcooltest, și toate cele. Vecinii noștri polițiști s-au comportat exemplar.

Un sătean din Tisa spunea că stâlpul acela, de multă vreme stă în bătaia vântului. De ce m-o fi ales tocmai pe mine? Dar, când totul se termină relativ bine, ce folos alte întrebări.

Mașina, dragul meu, nu arată deloc bine. Sigur că pot circula cu ea, dar știi cât țin la aspectul ei. Culmea, cu o jumătate de oră înainte de incident, în timp ce le așteptam pe fete, vorbisem cu domnul Mircea Mihăilescu, directorul service-ului Bosch, de la intrarea în Ploiești. Bunul tău prieten, care de multe ori ne-a „vindecat” mașinile, mi-a recomandat ca după efectuarea celor 15.000 de km (am depășit 16.000), să merg să-i schimbe uleiul, filtre, și mai știu eu ce. Nu mă pricep, dar am încredere în domnul Mihăilescu. Urmez indicațiile lui fără rezerve. Așadar, voi merge joi, la Bosch, pentru ce-am stabilit cu domnul Mircea Mihăilescu, iar de exterior se va ocupa domnul primar Gheorghe Radu. Așa a promis.

Știi că eu mă atașez de lucruri, ca de oameni. Pentru mine, mașina nu e doar un mijloc de transport, e parte din viața mea. Tu n-ai prea apucat s-o conduci, iar în puținele dăți în care s-a întâmplat, spuneai că te simți prea înghesuit în ea. Erai obișnuit cu vechea mașină, tip limuzină, mai spațioasă. Eu, în schimb, m-am împrietenit foarte bine cu ea, chiar dacă mai am multe de aflat despre priceperile ei multiple. Știi, e ca într-o relație de dragoste, în care pe măsură ce trece timpul tot mai descoperi câte ceva la persoana iubită.

Nici de bătrâna noastră mașină nu mă pot despărți, chiar dacă performanțele ei au slăbit. Ea poartă amintirea multor clipe, a adunat multă viață în anii ei matusalemici pentru un automobil. Cum să te desparți pur și simplu, de ceva ce ți-a produs bucurie, ți-a creat confort? Nu mă desprind ușor de nimic din ce-mi înfrumusețează viața. Oameni. Lucruri. Cărți. Haine. Genți… Aș păstra tot. Pentru totdeauna!

Dragul meu, a fost o zi a naibii de grea. Din care am învățat multe însă. Și mi-am amintit și mai mult din cele ce-mi spuneai cândva despre oameni. Dar acum respir cumva împăcată. Fetele sunt bine. Mașina se va repara. Deznodământul putea fi tragic. N-a fost. Și, mai mult de atât, ce poate conta?

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu