Dragul meu, e liniște, mult prea liniște în raiul acesta al pietrei. Pietrele vorbesc în gândul veșniciei lor, tăcând. Ele se ascultă cu ochii, așa cum eu te ascultam pe tine. E sărbătoare azi. Buna vestire! De aceea liniștea s-a așezat adânc peste curțile noastre. Luciana e la școală. Se apropie examenul și tot încearcă să mă pregătească pentru nota mică ce-o va lua la matematică. Nu-i place deloc. Nici mie nu mi-a plăcut matematica. Nici tu nu erai pasionat de ea, dar ai învățat-o mai mult decât ți-ai fi dorit. Gura slobodă a liceanului care ai fost, ți-a pricinuit necazuri. Cum profesorul de matematică te-a auzit când îl ponegreai, pentru că vă mânca pauzele, ai fost nevoit să îl aștepți zilnic la tablă, până la finalul liceului. Te-a ajutat acest lucru. La Bacalaureat ai luat nota 10 la matematică, în timp ce la Limba română ai obținut nota opt. Nu știu ce va face fiica noastră. Voi vedea.

Îți vorbeam însă de liniște și de sărbătoarea de azi. Mi-am amintit că în urmă cu mai bine de 14 ani, eu primeam vești în această perioadă. Vestea cea mare, dar nu cea bună. Așa consideram atunci! Aflam despre existența Lucianei. La acea vreme, o astfel de veste m-a înspăimântat, m-a trecut prin cele mai cumplite stări. Sigur că a durat puțin. Când m-am liniștit mi-am dat seama că e de fapt o minunată veste. Un dar nesperat pe care aveam să-l primesc puțin în avans, de ziua mea. Ce repede a trecut timpul.

Știi, dragul meu, totul doare! Amintirile, dorul, aerul pe care-l respir. Locul acesta pustiu de tine mă copleșește. Oriunde aș privi dau de ochii tăi, dar totodată ești mult prea departe pentru brațele mele. Seara, cu palma sărutului tău mă învelesc, iar dimineața, în zori, mă culcușesc la adăpostul aripii tale de înger voiajor. Căci tu nu ești plecat cu totul. Iată ce îmi promiteai anul trecut: „Cine ți-a spus că plec de tot, minciună/ E-un fel de a pleca fiind aici/ Vă voi veghea din zmeuri și din lună/Fiindcă știu că v-am lăsat prea mici/E-un drum, doi pași, mă duc un pic sub iarbă/V-am învățat tot ce e de făcut/Prea s-a albit de tot albita-mi barbă/Adio-i fără rost, plec și atât/Cu umbra-i vă va ține de urât/E tot ce poate arborele mut”.

Îmi tot spun să nu mai întreb de ce, dar acum nu eu întreb asta, ci doar citez titlul unei cărți pe care am cumpărat-o ieri – „Seneca – m-ai întrebat de ce – Despre providență – Despre fermitatea înțeleptului”. Am citit puțin aseară.
Îți redau un pasaj din carte: „Astfel, când vei vedea că oameni buni și dragi zeilor se chinuiesc, asudă, urcă pe drumuri abrupte, iar cei răi își fac mendrele și se topesc de plăceri, gândește-te că la fiii noștri ne place disciplina, iar la sclavii tineri – libertatea fără rușine; pe primii încercăm să îi ținem în frâu printr-o educație austeră, iar celorlalți le încurajăm îndrăzneala. Aceeași purtare ți se deslușește dinspre partea zeului: pe omul bun nu îl ține în mijlocul plăcerilor, ci îl pune la încercare, îl întărește, îl pregătește pentru sine”.

Dragul meu, așa o fi, cum scrie mai sus, dar parcă e puțin nedrept, nu ți se pare? Recunosc, citind acest pasaj, și altele similare, m-am gândit la mine, la perioada aceasta de încercări prin care trec, și care nu se mai termină ( e doar începutul!). M-am gândit, fără a-mi aroga calitatea de a fi un om bun, dar nici rău – m-aș clasa undeva la jumătate dacă există o astfel de categorie – însă iubit de Dumnezeu. M-am gândit încercând să aflu răspunsuri, în speranța că-mi vor înlesni trecerea prin cele ce-mi sunt date. Dar, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă afund mai tare. Îți redau și un pasaj care să întărească cele ce ți-am citat mai sus: „Nimeni nu mi se pare mai nefericit decât cel care nu s-a confruntat niciodată cu o situație potrivnică”. Ce spui, dragul meu? Eu nu mai am curaj să spun nimic.

Când mă plângeam că-i prea liniște, s-au ivit doi vizitatori la Muzeul Pietrei, așa că am întrerupt scrisul un ceas. Era un cuplu de la București, se îndrepta spre Siriu. Am întârziat cu ei la vorbă. La plecare și-au dorit volumele „Cartea fără nume” și „La început a fost duminică”. Prietena noastră Geta Sandu chiar îmi aminitise înainte un pasaj din cartea mea. M-a reîntors puțin în timpul în care am scris-o. Nu publicam niciodată înainte de a citi tu. Îmi aduc aminte că de multe ori s-a întâmplat să lăcrimezi. Era semn bun. Dacă n-ai fi citit-o, dacă nu ți-ai fi dat acordul, n-aș fi avut curaj să public această carte. De fapt, tu m-ai împins s-o scriu. Eu doar am așternut pe hârtie, într-o noapte, la București, niște gânduri. Citindu-le, ai spus că trebuie să continui. Pagina aceea era începutul unei cărți care s-a născut cu puțin înainte să pleci – „La început a fost duminică”.

Mi-aș fi dorit să mai avem parte de multe duminici, dragul meu, dar nimic din ce se întâmplă pe pământ, nu e despre ce vrem noi. Azi, încerc să nu mai vreau nimic, deși mi se pare câteodată că-mi doresc câte ceva.

E liniște! Primăvara se aude doar, cum își face de cap. Cum ațâță pomii să-și legene crengile, și păsărilor cerului le dă zor să cânte. Eu stau și-ascult, și privesc de la fereastră. Cineva mă îndemna zilele trecute: „Zâmbiți mai des!”. Pentru zâmbet e nevoie de motive, i-am spus. „Le aveți, iar dacă credeți că nu le aveți, căutați-le în zborul unei albine. E primăvară!”, mi-a zis. Atunci plec! Plec să alerg cu privirea albinele. Dar, dacă nu le găsesc?!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu